Анна Каренина - 13:15

Expediere și manipulare:
Pentru a asigura protecția maximă, lucrarea este expediată rulată într-un tub rigid de carton; prin urmare, este vândută fără ramă și fără bară de întindere. La cerere, colecționarul poate aranja întinderea țesăturii: în acest caz, costurile pentru serviciu și taxele de livrare ajustate vor fi în sarcina cumpărătorului. Pictura măsoară aproximativ 62 x 51 cm pentru a permite înrămarea.
Certificatul de autenticitate va fi trimis, de asemenea, împreună cu lucrarea.
Opera de artă este realizată pe pânză de iută, pregătită cu clei de piele de iepure și Gesso di Bologna.

TITLU: 13:15
13:15 se prezintă ca o imagine aparent simplă, aproape copilărească în liniile sale, dar încărcată cu o tensiune tăcută care apare din relația dintre timp, liniște și supraviețuire.
În centrul lucrării, o oală ce ține o plantă subțire cu tulpini alungite și neregulate pare să se străduiască să crească. Frunzele sunt puține, fragile, aproape incomplete: nu există bogăție aici, doar o insistență încăpățânată de a exista. Oala este scufundată în apă, sau poate înconjurată de ea—un element ambiguu care poate fi citit atât ca hrănire, cât și ca amenințare. Apa nu se mișcă; este o stare plată de albastru care izolează obiectul mai degrabă decât să-l hrănească.
În partea dreaptă, o formă circulară evocă un ceas sau un soare stins. Acele indică ora 13:15, o oră suspendată: nici începutul, nici sfârșitul zilei, ci un moment intermediar, adesea anonim, în care timpul trece în continuare fără evenimente. Este ora în care totul ar trebui să fie viu, cu toate acestea aici domnește un sentiment de așteptare mută. Timpul nu acționează; privește.
Linia nesigură, aproape tremurândă, și paleta de culori redusă întăresc ideea de precaritate. Lucrarea pare să respingă orice senzație de estetică finisată, în favoarea unei adevăruri emoționale mai crude: aceea a unei creșteri încetinite, controlate, poate neglijate. Planta nu se usucă, dar nici nu înflorește. Ea dăinuie.
13:15 devine astfel o metaforă a existenței contemporane: cufundate în condiții care ar trebui să stimuleze viața, dar incapabile să le transforme pe deplin într-un impuls vital. Este timpul echilibrului instabil, al „rămânerii”, al trăirii fără erupție. O operă care vorbește blând, dar lasă o urmă persistentă — precum ecoul unui minut care continuă să se repete.

Anna Karenina

În spatele pseudonimului Анна Каренина se află o figură artistică cu o sensibilitate introspectivă profundă, care a ales în mod deliberat umbra ca spațiu de libertate creativă. Adevărata ei identitate rămâne ascunsă, protejată de un voal de intimitate care mută întreaga atenție a privitorului de la fața artistei către substanța operei sale. Această distanțare față de sistemul artistic tradițional este subliniată de o alegere operațională specifică: artista nu menține legături directe cu galerii sau muzee, preferând să navigheze în lumea artei prin intermediari și curatori care acționează ca gardieni ai intimității ei și mesageri ai esteticii sale.
Limba ei vizuală se desfășoară pe o creastă delicată care separă figurația stilizată de abstracția pură, inspirându-se din lecțiile modernismului european— arătând o afinitate aparte pentru rigurozitatea ritmică a lui Paul Klee și pentru explorările cromatice ale avangardei istorice. Calea creativă a Annei Kareni­nei este demarată de o investigație constantă în structură: lumea vizibilă este redusă la semne primordiale, unde linii subțiri și elegante se succed în paralel cu câmpuri geometrice solide. Pentru ea, pătratul și dreptunghiul nu sunt cuști formale, ci unități de măsurare emoțională; grilele ei nu apar rigide, ci pulsante și aproape organice, datorită unei aplicații cromatice care păstrează o căldură tactilă și o vibrație umană.
În cele mai abstracte compoziții ale pictoriței, artista explorează conceptul de ritm vizual. Punând alăturate dale cromatice care plutesc pe fundaluri adesea neutre sau brute, artista creează partituri vizuale în care culoarea—uneori vibrantă și primară, alteori atenuată și pământoasă—dictează tempo-ul narațiunii. Chiar și atunci când abordează subiecte cotidiene, ea realizează un proces de sinteză extremă: formele sunt lipsite de superflu, pentru a revela esența obiectului, transformând elemente obișnuite în simboluri ale unei poetici a fragilității.
Zgomotul și absența sunt componente fundamentale ale esteticii sale. Pânzele ei oferă un spațiu pentru meditație, un loc în care echilibrul greutăților vizuale invită la o lectură lentă și solitară, oglindind felul în care ea însăși există în lumea artei. Анна Каренина nu caută vuietul succesului public, ci rezonanța profundă; arta ei este un dialog mut între ordinea gândului și imprevizibilitatea sentimentului, mediat de o invizibilitate care face ca fiecare apariție cromatică a ei să fie cu atât mai prețioasă și mai căutată.