Silver Nejad - Odalisque Endormie

Silver NEJAD (1929–1995)
Odaliscă adormită, 1991
Lipită pe întreaga suprafață pe o foaie de 50 × 65
Pastel gras cerat pe hârtie, semnat și datat.
Inscripție manuscrisă: Decalogul – primul personaj – odalisca adormită.
Silver Nejad dezvoltă un parcurs atipic, în afara circuitelor instituționale. Antrenat în artele decorative, în ilustrație și în cinematografie înainte de a se dedica picturii, el păstrează pe parcursul întregii sale cariere o legătură strânsă cu scena, cu narațiunea și cu spațiul său de reprezentație. În anii 1960, absovă la proiecte experimentale care îmbină imaginea, decorul și mediul înconjurător, în special pe Coasta de Azur, context în care se afirmă gustul său pentru dispozitivele vizuale hibride.
Datată în 1991, O odaliscă adormită aparține perioadei târzii a operei sale. Inscripția «Decalogul – primul personaj» sugerează existența unui ansamblu structurat, conceput ca o suită de figuri sau roluri. Această terminologie — « personaj », « Decalogul » — autorizează ipoteza unei lucrări în legătură cu un proiect narativ sau scenic, posibil o ilustrație preparatorie pentru o piesă de teatru, un spectacol sau un dispozitiv dramaturgic neidentificat, ipoteză coerentă cu formarea și practicile transversale ale artistului.
Selecția temei odaliscei înscrie opera într-o lungă tradiție iconografică, originară din orientalismul secolului al XIX-lea, dar aici detașată de orice scop exotic sau descriptiv. La Silver Nejad, figura devine arhetip, suport de proiecție mentală și dramatică, mai aproape de un rol decât de un subiect academic. Această abordare apropie lucrarea sa de o figuration simbolistă târzie, în care imaginea funcționează ca o scenă suspendată, încărcată de rezonanțe culturale.
Contrar trendurilor dominante ale scenei artistice franceze de la începutul anilor 1990 — neoexpresionismul, figurația liberă sau practicile conceptuale — Silver Nejad rămâne fidel unei figurări poetice și narative, alimentate de referințe teatrale și cinematografice. O odaliscă adormită mărturisește astfel dimensiunea dramatică a operei sale târzii, unde pictura devine spațiu de narațiune, de rol și de memorie vizuală.