MOHAMED ALI ZAMIT - Equilibrio Spezzato

Arta acrilică după Mohamed Ali Zamit

Arta acrilică, pentru Mohamed Ali Zamit, nu e doar o tehnică: este un pod între rădăcini vechi și viziuni contemporane. Istoria sa începe la Sousse, în Tunisia, când un văr-pictor — o figură luminoasă și respectată în oraș — îi deschide ușa lumii creării prin scrierea arabă. Curburile elegante ale literelor, dansul trasăturilor, disciplina gestului: toate acestea devin primul răsuflu al sensibilității sale artistice.

Cu timpul, însă, ceva se schimbă. Acum doi ani, abstractele în acrilic îi captivează privirea ca o chemare irezistibilă. Culorile vibrează, se ciocnesc, se contopesc; formele nu cer să fie înțelese, ci simțite. Este o limbă nouă, liberă, care nu impune frontiere. Și Mohamed Ali răspunde acestei chemări cu entuziasm, începând să-și creeze primele tablouri.

În operele sale, acrilicul devine materie vie:
- culoare care pulsează, ca o emoție abia născută;
- texturi care ies la iveală, ca amintiri ce răsar;
- mișcări fluide, moștenire a caligrafiei arabă care continuă să curgă prin mâinile sale;
- contraste intense, oglindă a unei călătorii personale între tradiție și modernitate.

Fiecare tablou este un dialog între ceea ce a fost și ceea ce devine. Acrilicul, cu rapiditatea sa, forța sa și capacitatea de a se transforma, devine tovarășul ideal pentru un artist ce a ales să exploreze abstractul ca formă de libertate.

Așa se naște pictura lui Mohamed Ali Zamit: o întâlnire între poezia originii și îndrăzneala prezentului, un drum care continuă să crească, tablou după tablou, gest după gest.

În această pictură, Mohamed Ali Zamit explorează complexitatea sufletului uman prin fața unei femei împărțite între două lumi. Cea jumătate stângă — luminoasă, vibrantă, străbătută de culori vii — reprezintă frumusețea născută din vitalitate, speranță și energie creativă. Nuanțele aprinse se împletesc ca emoții în mișcare, dezvăluind o parte a feței care respira libertate și dorința de a se exprima.

Căalaltă jumătate, învăluită în culori închise și profunde, spune în schimb ceea ce adesea rămâne ascuns: umbrele interioare, temerile, rănile care nu își găsesc întotdeauna glasul. Nu este o întunecare care anulează, ci o prezență care completează. Este partea tăcută a ființei umane, cea care adaugă greutate, profunzime și adevăr luminii.

Contrastul dintre cele două jumătăți nu este o înfruntare, ci un echilibru. Femeia din tablou trăiește în tensiunea dintre ceea ce arată și ceea ce ține în frâu, între forța culorii și misterul umbrei. În această dualitate, artistul își dezvăluie sensibilitatea: un dialog continuu între lumină și întuneric, între haos și armonie, între fragilitate și putere.

Rezultatul este o față care nu se limitează să fie văzută, ci invită să fie interpretată. O față care vorbește despre toți noi.