TD - Tempero Diabetico [1985] - “Velvet Silence”

TD - Tempero Diabético din 1985, portughez și artist urban din 1999.
"Velvet Silence" este o lucrare pictată manual pe pânză de bumbac, cu spray și câteva accente de pastel uscat, din anul 2026, având dimensiunea imaginii de 77,5x80 cm. Semnat de mână pe verso cu pix de cerneală acrilică. Piesă de colecție în stare perfectă, vândută direct de artist și însoțită de COA, certificat de autenticitate semnat manual și ștampilat. Expediată rulată în țeavă de carton prin curier.

Velvet Silence — "Un tăcere densă și senzorială care învăluie fața cu ochii închiși. Opera invită la a simți liniștea profundă a unui moment suspendat, aproape palpabil."

Sunt artist urban, modelat de stradă, de greșeli și de perseverență. Din 1999, graffiti-ul face parte din corpul meu și din modul în care privesc lumea. În timp, limbajul meu crud și instinctiv, de street art, s-a transpus pe pânze, spray-ul rămânând principalul instrument, nu ca o tehnică decorativă, ci ca o extensie directă a gestului, a urgenței și a imperfecțiunii asumate.

Conviețuiesc cu TDAH, deficitul de atenție fiind cea mai marcantă trăsătură a modului meu de funcționare. Pentru mulți ani am văzut asta ca pe un obstacol: dificultatea de a menține focalizarea, atenția erratică, mintea sărind mereu de la un stimul la altul. A picta era o luptă constantă cu mine însumi, o încercare de a disciplina ceva ce, prin natură, refuză să stea liniștit. Atenția mea, când vând ce pictez, este aleatorie și intermitentă, uneori adânc scufundată în imagine, alteori complet absentă, ca și cum aș fi deja într-un alt tablou, într-o altă idee, pe alt perete.

Cu timpul, am încetat să mai încerc să corectez această funcționare și am început să o ascult. Atunci am înțeles ceva esențial: pentru mine, o pictură nu se finalizează la finalul tradițional al procesului. Există un punct, undeva între 60% și 65%, în care opera atinge starea ei cea mai onestă. În acel moment imaginea încă respiră, promite în continuare, nu s-a închis asupra ei însăși. De acolo, plăcerea dispare. Continuarea ar însemna doar să îndeplinească așteptări externe de finisare, nu o necesitate internă.

Decisesc atunci să transform ceea ce, timp de ani, am considerat o limitare în baza procesului meu artistic. Ecranele mele se asumă ca fiind neterminate, nu din neglijență, ci prin alegere conștientă. Neterminitul este, pentru mine, un loc de adevăr. Acolo gestul este încă viu, acolo greșeala nu a fost ascunsă, iar privitorul este invitat să completeze, să-și imagineze, să proiecteze. Când privesc o pânză în acel punct de mijloc, o văd ca terminată, nu lipsește nimic, nu rămâne nimic în plus.

După cincisprezece ani de luptă cu deficitul de atenție, am înțeles că nu este dușmanul operei mele, ci materia ei primă. Atenția fragmentată modelează ritmul, întreruperile creează straturi, iar incapacitatea de a rămâne prea mult timp în aceeași imagine împiedică excesul de control. Patologia, anterior văzută ca o eroare, s-a transformat într-o aliată creativă. Astăzi pictez acceptând fluxul meu mental, lăsându-i să decidă când o operă începe și, mai ales, când se încheie.

Lucrarea mea trăiește în acel echilibru instabil dintre impuls și absență, între ceea ce este spus și ceea ce rămâne nespus. Nu caut perfecțiunea nici finisajul clasic. Caut momentul exact în care pictura este încă deschisă, așa cum am fost întotdeauna: neterminată, în mișcare și profund vie.

I am an urban artist, shaped by the streets, mistakes, and persistence. Since 1999, graffiti has been part of my body and the way I perceive the world. Over time, my raw, intuitive street language spilled onto canvas, with spray paint as my primary tool, not decorative, but a direct extension of gesture, urgency, and embraced imperfection.
I live with ADHD, and attention deficit has profoundly shaped my creative process. My focus is erratic and intermittent, my mind jumping between images and ideas. For years, I saw this as a limitation, but I now embrace it as a source of energy and inspiration.
My works reach their most honest state when they are only 60 to 65 percent complete. At this stage, the painting still breathes, still promises, still feels alive. Beyond that point, the pleasure disappears, and continuing would only satisfy external expectations. The unfinished has become a conscious choice, a space of truth where gestures remain alive, mistakes are visible, and the viewer is invited to imagine and complete.
After fifteen years of working with attention deficit, I understand it not as an obstacle, but as the raw material of my art. Fragmented attention shapes rhythm, interruptions create layers, and the inability to linger too long prevents overcontrol. My work lives in this unstable balance between impulse and absence, between what is said and what remains unsaid, incomplete, in motion, and deeply alive.