TD - Tempero Diabetico [1985] - Fragmented Serenity

TD - Tempero Diabético de 1985, portughez și artist urban încă din 1999.
Fragmented Serenity este o operă pictată manual pe pânză de bumbac, cu spray și câteva detalii cu marker acrilic, din anul 2026, având dimensiunea imaginii de 161x96 cm. Semnată de mână pe verso cu marcaj de cerneală acrilic. Piesă de colecție în condiții perfecte, vândută direct de artist și însoțită de COA, certificat de autenticitate semnat de mână și ștampilat. Expediată ambalată în rolă de carton de către transportator.

"Fragmented Serenity" Serenitate fragmentată în tușe de pensulă neliniștitoare, sugerând introspecție și identitate dispersă

Sunt artist de artă urbană, format în stradă, din greșeli și din perseverență. Din 1999 graffiti-ul face parte din corpul meu și din modul în care percep lumea. Am început pe pereți, în spațiile publice, în ritmul accelerat al orașului, și acolo mi-am dezvoltat o limbaj propriu, crud și intuitiv. Odată cu timpul, acest limbaj a ajuns pe pânze, păstrând spray-ul ca instrument principal, nu ca o tehnică decorativă, ci ca o extensie directă a gestului, a urgenței și a imperfecțiunii asumate.

Convivo cu ADHD, deficitul de atenție fiind trăsătura cea mai marcantă a modului meu de a funcționa. Mult timp am văzut acest lucru ca pe un obstacol: dificultatea de a menține focalizarea, atenția erratică, mintea sărind mereu de la stimul la stimul. A picta era o luptă constantă cu mine însumi, o încercare de a disciplina ceva ce, prin natură, refuză să stea liniștit. Atenția mea, atunci când pictez, este aleatorie și intermitentă, uneori profund scufundată în imagine, alteori complet absentă, ca și cum aș fi deja într-un alt tablou, într-o altă idee, pe un alt perete.

Cu timpul, am renunțat să încerc să corectez acest mod de funcționare și am început să îl ascult. Acolo am înțeles ceva esențial: pentru mine, o pictură nu se încheie la finalul tradițional al procesului. Există un punct, oarecum între 60 și 65%, în care lucrarea ajunge în starea sa cea mai sinceră. În acel moment imaginea încă respiră, încă promite, încă nu se închide asupra ei înseși. De acolo, plăcerea dispare. Să continui ar însemna doar să îndeplinești așteptarea externă de finisare, nu o necesitate internă.

Am decis apoi să transform ceea ce ani de-a rândul am considerat o limitare în baza procesului meu artistic. Tablourile mele au devenit să se afirme ca neterminate, nu din neglijență, ci printr-o alegere conștientă. Neterminitul este, pentru mine, un loc de adevăr. Acolo gestul rămâne viu, acolo greșeala nu a fost ascunsă, acolo privirea spectatorului este invitată să completeze, să își imagineze, să proiecteze. Când privesc o pânză în acel moment intermediar, o văd ca terminată, nu lipsește nimic, nu rămâne nimic în plus.

După cincisprezece ani de luptă cu deficitul de atenție, am înțeles că nu este inamicul muncii mele, ci materia primă a acesteia. Atenția fragmentată modelează ritmul, întreruperile creează straturi, iar incapacitatea de a rămâne prea mult timp în aceeași imagine împiedică excesul de control. Patologia, pe care o vedeam anterior ca o defecțiune, a devenit o aliată creativă. Astăzi, pictez acceptând fluxul meu mental, lăsând să decidă când o operă începe și, mai ales, când se termină.

Munca mea trăiește în acel echilibru instabil dintre impuls și absență, între ceea ce este spus și ceea ce rămâne necunoscut. Nu caut perfecțiunea nici finisajul clasic. Caut momentul exact în care pictura este încă deschisă, așa cum am fost întotdeauna: neterminată, în mișcare și profund vie.

EN
Sunt un artist urban, modelat de străzi, greșeli și persistență. Din 1999, graffiti-ul a făcut parte din corpul meu și din modul în care percep lumea. În timp, limbajul meu brutal, intuitiv al străzii s-a vărsat pe pânză, cu vopsea spray ca instrument principal, nu ca o tehnică decorativă, ci ca o extensie directă a gestului, a urgenței și a imperfecțiunii înfrățite.
Îmi trăiesc ADHD, iar deficitul de atenție a modelat profund procesul meu creativ. Focalizarea mea este instabilă și intermitentă, mintea sare între imagini și idei. Ani de-a rândul am văzut acest lucru ca pe o limitare, dar acum îl îmbrățișez ca sursă de energie și inspirație.
Lucrările mele ajung în cea mai onestă stare atunci când sunt doar 60 până la 65% complete. În acest stadiu, pictura încă respiră, încă promite, încă se simte vie. Dincolo de acel punct, plăcerea dispare, iar continuarea ar satisface doar așteptările externe. Neterminitul a devenit o alegere conștientă, un spațiu de adevăr în care gesturile rămân vii, greșelile sunt vizibile, iar privitorului i se oferă posibilitatea să-și imagineze și să completeze.
După cincisprezece ani de lucru cu deficitul de atenție, o înțeleg nu ca pe un obstacol, ci ca materia primă a artei mele. Atenția fragmentată modelează ritmul, întreruperile creează straturi, iar incapacitatea de a sta prea mult într-o imagine împiedică excesul de control. Munca mea trăiește în acest echilibru instabil între impulse și absență, între ceea ce este spus și ceea ce rămâne nespus, neterminat, în mișcare, și profund viu.