TD - Tempero Diabetico [1985] - Prismatic Silence

TD - Tempero Diabético din 1985, portughez si artist urban din 1999.
Prismatic Silence este o operă pictată manual pe pânză de bumbac, 100% spray din anul 2026, cu dimensiunea imaginii de 159x105 cm. Semnată manual pe verso cu cariocă/creion cerat acrilic. Piesă de colecție în condiții perfecte, vândută direct de către artist și însoțită de COA, certificat de autenticitate semnat manual și ștampilat. Expediată în rulouri într-un tub de carton prin curier.


“Prismatic Silence” Silențiu prismatic contrastează intensitatea tulburării cu privirea închisă a fricii.


Sunt artist de artă urbană, format pe stradă, în greșeli și în perseverență. Din 1999 graffiti-ul face parte din corpul meu și din modul în care percep lumea. Am început pe socluri, în spațiile publice, în ritmul alert al orașului, și acolo mi-am dezvoltat o limbă proprie, brută și intuitivă. Cu timpul, această limbă a ieșit pe pânze, menținând spray-ul ca unealtă principală, nu ca o tehnică decorativă, ci ca o extensie directă a gestului, a urgenței și a imperfecțiunii asumate.

Cu timpul, am încetat să mai încerc să corectez acest mod de funcționare și am început să îl ascult. Așa am realizat ceva esențial: pentru mine, o pictură nu se termină la încheierea tradițională a procesului. Există un moment, undeva între 60% și 65%, în care opera atinge cea mai sinceră stare a ei. Este în acel moment când imaginea încă respiră, promite în continuare, nu s-a închis asupra sa. De acolo, plăcerea dispare. Să continui ar însemna doar să îndeplinești așteptări externe de finisare, nu o nevoie internă.

Am decis atunci să transform ceea ce ani de-a rândul am considerat o limitare în baza procesului meu artistic. Tablourile mele încep să se poarte ca fiind neterminate, nu din negligență, ci dintr-o alegere conștientă. Necalantul este, pentru mine, un loc de adevăr. Acolo gestul este încă viu, iar greșeala încă nu a fost ascunsă, iar privitorul este invitat să completeze, să își imagineze, să proiecteze. Când privesc un tablou în acel punct intermediar, îl văd ca fiind terminat, nu lipsește nimic, nu rămâne nimic în plus.

După cincisprezece ani de luptă cu deficitul de atenție, am înțeles că nu este inamic pentru munca mea, ci materia primă a ei. Atenția fragmentată modelează ritmul, întreruperile creează straturi, iar incapacitatea de a rămâne prea mult timp într-o singură imagine împiedică excesul de control. Patologia, înainte văzută ca o defecțiune, a devenit o aliată creativă. Astăzi, pictez acceptând fluxul meu mental, lăsându-i să decidă când începe o operă și, mai ales, când se termină.

Lucrul meu trăiește în această balanță instabilă dintre impuls și absență, între ceea ce este spus și ceea ce rămâne nesters, între o clipă spusă și una ce rămâne nespusă. Nu caut perfecțiunea sau finisajul clasic. Caut momentul exact în care pictura încă este deschisă, așa cum am fost mereu: incompletă, în mișcare, și profund vie.

ENG
Sunt un artist urban, modelat de străzi, greșeli și perseverență. Din 1999 graffiti-ul a fost parte din corpul meu și din modul în care percep lumea. În timp, limbajul meu brut, intuitiv, de pe stradă s-a vărsat pe pânză, cu spray-ul ca unealtă principală, nu ca instrument decorativ, ci ca o extensie directă a gestului, a urgentei și a imperfecțiunii asumate.

Trăiesc cu ADHD, iar deficitul de atenție a modelat profund procesul meu creativ. Concentrarea mea este erratică și intermitentă, mintea sărind între imagini și idei. Ani de zile am văzut acest lucru ca pe o limitare, dar acum îl îmbrățișez ca pe o sursă de energie și inspirație.

Operile mele ating cea mai onestă stare atunci când sunt la doar 60 până la 65% finalizate. În această etapă, pictura încă respiră, promite în continuare, se simte vie. Dincolo de acel punct, plăcerea dispare, iar continuarea ar satisface doar așteptările externe. Neterminatul a devenit o alegere conștientă, un spațiu de adevăr unde gesturile rămân vii, greșelile sunt vizibile, iar privitorul este invitat să-și imagineze și să completeze.

După cincisprezece ani de muncă cu deficitul de atenție, înțeleg că nu este un obstacol, ci materia primă a artei mele. Atenția fragmentată modelează ritmul, întreruperile creează straturi, iar incapacitatea de a persista prea mult timp într-o singură imagine împiedică excesul de control. Munca mea trăiește în acest echilibru instabil dintre impuls și absență, între ceea ce este spus și ceea ce rămâne nestins, incomplet, în mișcare, și profund vie.