Antonio Nasuto - Wet eyes

Antonio Nasuto își croiește laurea în Arhitectură la Universitatea din Napoli, unde își continuă apoi o specializare trienală în Design. Această formație multidisciplinară influențează în mod decisiv limbajul său vizual, caracterizat prin rigoare în compoziție și atenție la structura imaginii.
Este în prezent profesor de Anatomie Artistică la Academia de Arte Frumoase din Foggia, îmbinând activitatea didactică cu o cercetare picturală constantă axată pe corpul uman și pe dimensiunea narativă a stereotipului feminității.
Expune în expoziții personale și colective la nivel național și internațional. Dintre cele principale: expozițiile personale la Palazzetto dell’Arte din Foggia (2002, 2003), expoziția colectivă dedicată lui P. P. Pasolini la Tribunalul Doganei din Foggia (2007), 150 Souvenirs d’Italie la Galeria de Artă Moderna și Contemporană „Atelier degli Artisti” din Roma (2011), Il filo di Arianna. Labirint fizic și mintal la Palazzo delle Arti Beltrani din Trani (2011), expoziția proprie la Palazzo Ducale Paternò Caracciolo din Pietramelara (2013) și Oasptele neașteptat la Villetta Barrea (2016).

Există momente în care iubirea nu mai vorbește, dar continuă să se facă auzită.
În această operă, cele două femei par a fi chiar acolo: în punctul exact în care ceea ce le unește se clatină, dar nu cedează cu totul. Există o distanță nouă, iar în același timp plină de prezențe.
Una dintre ele poartă în sine o durere care nu se poate rosti. O ține în mâini, o protejează și în același timp o teme, ca și cum ar fi o parte din sine care, dintr-o dată, cântărește mai mult decât restul. Cealaltă rămâne, în ciuda tuturor. Privirea ei nu acuză și nu mângâie: caută. Caută ceea ce se pierde, ceea ce poate că nu mai poate fi salvat și ceea ce, în schimb, amândurora ar fi vrut să țină strâns.
În mijloc, aproape ca o traducere a stării lor interioare, un avertisment: Wet Eyes.
Nu este un semn de avertizare, ci o condiție. Acei ochi umezi sunt proba că dragostea, atunci când este reală, nu lasă pe nimeni neatins. Inima alunecă, se împiedică, se rănește tocmai acolo unde credea că este cel mai solid.
Și apoi există acea prezență tăcută, roșie ca o amintire care arde: manechinul.
Nu este un obiect, ci o posibilitate. O a treia incomodă care locuiește în aerul dintre ele: o amintire, o dorință, un ideal, o îndoială. Nu are față, și tocmai din acest motiv poate lua o sută de fețe. Este ceea ce desparte, ceea ce încurcă, ceea ce rămâne suspendat chiar și atunci când totul tace.
Această pictură nu spune o scenă; vorbește despre o traversare.
Pasajul fragil în care dragostea dintre femei – ca orice iubire care îndrăznește să fie deplină – își arată vulnerabilitatea.
Este un moment în care se înțelege că nicio legătură nu este imună la fisuri, și că tocmai acele fisuri, uneori, sunt unica adevăruri posibile.
Pentru că există povești care se măsoară nu cu ceea ce se spune, ci cu ceea ce rămâne în ochi atunci când cuvintele lipsesc.
Și aici, în ochii umezi ai ambelor, încă se citește tot."