Barberot Sylvain - FRAGILE

Această operă se înscrie într-o serie în care autoportrul se deplasează în afara reprezentării directe pentru a se implica în câmpul experienței. Compusă din trei oglinzi verticale, a căror fâșie de argint este parțial retrasă pe dos, lasă să apară, prin transparență luminoasă, cuvântul fragil. Acesta nu se dă imediat: apare, se ascunde, depinde de unghi, de prezența și de mișcarea spectatorului.

Oglinda, tradițional asociată cu recunoașterea de sine, devine aici un spațiu de incertitudine. Reflecția nu este stabilă: fragmentată prin diviziunea tripartită, alterată de lumina care o traversează, oscilează între apariție și estompare. Artiștul nu se arată frontal în ea; se dispersă, se difractează, lăsând loc unei imagini a sinelui instabile, condiționată de privirea celor din jur.

Cuvântul fragil, gravat în materia însăși a oglinzii, acționează ca o revelație discretă. Nu se impune ca o declarație, ci ca o dată subînțeleasă, aproape structurală. Înlăturând fâșia de argint pentru a face să apară lumina, opera operează un gest de dezvăluire: ceea ce este în mod obișnuit ascuns — vulnerabilitatea — devine aici punctul de trecere între vizibil și invizibil.

Astfel, autoportrul nu se limitează la o imagine, ci se extinde la un dispozitiv. Include corpul spectatorului, capturat în reflexie, prins în această tensiune dintre vizibilitate și dispariție. Artiștul propune mai puțin o reprezentare a sinelui său, cât o stare: aceea a unei identități străbate, instabile, expuse.

În această economie minimă de mijloace — oglindă, lumină, cuvânt — opera afirmă că întreaga practică artistică reprezintă un autop portrait continuu, în care fragilitatea nu este o mărturisire, ci o condiție.

Artist internațional ale cărui lucrări se bazează pe dicotomia existentă între memorie și uitare. Memoria este, după părerea mea, elementul indispensabil care leagă corpul nostru de lume. Cu toate acestea, iar în timp ce cultura noastră se străduiește să însușească istoria cu dalta, eu mă străduiesc să inhibez, să deconstruiesc, ba chiar să șterg propria mea memorie. O vastă întreprindere este exercițiul uitării… Corpul nu este decât suportul acestei memorii de care este dependent, ba chiar necesar. Ea îl construiește, îl modelează și îl transformă. Iar dacă anamneza se poate traduce din greacă ca „revenirea amintirii”, pentru mine o urmăresc pentru a mă detașa mai bine de ea.