Sylvain Barberot - Jouir - marbre gravé

„jouir” este inspirat dintr-o serie de opere intitulate „épitaphe”. Ele sunt o modalitate poetică de a îmbrățișa moartea cu poezie, alegând un cuvânt selectat cu scopul de a o sublima.

În această operă, o placă de marmură cu vene ondulate, aproape organice, se ridică ca un fragment smuls din timp. Suprafața sa, marcată de strate gri și ivoire, evocă atât sedimentarea geologică, cât și scrierea lentă a memoriei. Nimic nu este lis în acest loc: marginea sa neuniformă, aproape accidentată, amintește de ruptura, de finitudine, de imperfectiunea proprie oricărei existențe.

În inima acestei materii petrificate, un cuvânt: jouir. Gravurat adânc, nu se mulțumește să fie înscris — este săpat, ca și cum ar fi nevoie să se înceapă săpătul pietrei însăși pentru a face să iasă la iveală sensul. Aurora cu foiță de aur de 24 de carate captează lumina cu o intensitate aproape sacră. Ea subliniază contururile gravurii, chemând o estetică funerară. Această iluminare prețioasă nu este fără a reaminti literele aurii ale steliilor funerare, unde numele și cuvintele persită după dispariția trupului.

Alegerea verbului „jouir” acționează ca o tensiune centrală. Asociat cu moartea prin mecanismul epitafei, el modifică așteptările: acolo unde se așteaptă durerea, apare intensitatea; acolo unde piatra evocă tăcerea, cuvântul cheamă la experiență, la corp, la momentul trăit. Opera operează astfel o răsturnare discretă, dar puternică: nu negă moartea, ci o însoțește cu o îndemn la a trăi pe deplin.

Inscrisă în seria Épitaphe, această piesă propune o abordare poetică a finitudinii. Fiecare cuvânt ales devine o încercare de a sublima dispariția, nu prin îndulcirea ei, ci opunându-i o formă de densitate existențială. Aici piatra nu se închide: ea păstrează, amplifică, transformă. Jouir devine astfel mai degrabă un cuvânt decât o relicvă vibrantă, o urmă luminoasă lăsată în inima materiei, ca o ultimă scânteie în fața inevitabilului.

Artist internațional a cărui lucrare se bazează pe dicotomia ce există între memorie și uitare. Memoria este, după părerea mea, elementul indispensabil care leagă corpul nostru de lume. Totuși, iar cultura noastră se străduiește să-și înscrie istoria cu dalta, eu mă străduiesc să inhibez, să deconstruiesc, ba chiar să-mi șterg propria memorie. O aventură vastă aceea a exercițiului uitării…
Corpul este doar suportul acestei memorii de care este dependent, poate chiar nevoios. El o construiește, o modelează și o transformă. Iar dacă anamneza se traduce din greacă ca revenirea amintirii, pentru mine mă urmăresc pentru a mă separa mai bine de ea.