Sylvain Barberot - Kiss me

„Kiss me” este modelarea unui craniu uman realizat din caramel. Acest craniu este atârnat la 1,7 m de podea și la 37 cm de perete, astfel încât spectatorul să-l poată linge, să-i poată săruta. A-ți îmbrățișa moartea în vederea de a o face să dispară. Este, prin urmare, o lucrare nieternă, destinată să nu reziste trecerii timpului.

Opera Kiss înscrie, cu o acuitate remarcabilă, în tradiția vanității, propunând în același timp o reinterpretare profund contemporană și participativă. La prima vedere, obiectul impune o prezență tulburătoare: un craniu uman, formă universală a mortalității, este aici reprodus cu o precizie aproape antropologică, dar transfigurat printr-o materie neașteptată, caramelul. Această substanță, atrăgătoare și perisabilă în același timp, introduce o tensiune imediată între atracție și repulsie.

Alegerea caramelului nu este neglijabilă. Ea evocă universul copilăriei, plăcerea dulce, dorința imediată. Totuși, această dulceață este aplicată în reprezentarea morții, creând un contrast uluitor. Acolo unde vanitățile clasice opuneau bogația și efemeritatea, Kiss pune în scenă o dialectică între consum și dispariție. Spectatorul nu mai este doar confruntat cu imaginea morții: este invitat să participe fizic la aceasta.

Dimensiunea participativă a operei constituie cel mai radical gest al ei. Suspendat la înălțimea gurii, craniul devine accesibil, aproape oferit. Titlul, Kiss, introduce o ambiguitate esențială: este vorba despre un sărut, gest de afecțiune și intimitate, sau despre un contact mai primitiv, acela al limbii care gustă, prelevează, alterează? Lăsând lucrarea să lingă, spectatorul își angajează propriul corp într-un proces de transformare. El devine agentul eroziei, actorul dispariției progresive a formei.

Astfel, opera nu se mulțumește să reprezinte vanitatea: o și performează. Fiecare interacțiune reduce obiectul, îl deformează, până la posibila sa anihilare. Timpul, de obicei sugerat în vanitățile tradiționale, este aici accelerat și adus în vizibil. Degradarea nu mai este abstractă, este palpabilă, aproape intimă. Acest gest de consum rezonează, de asemenea, cu o formă de canibalism simbolic: a înghiți craniul înseamnă a încorpora moartea, a o face momental a sa proprie.

Pe de altă parte, Kiss interoghează relația dintre operă și spectator în contextul contemporan. Acolo unde arta este adesea protejată, sacralizată, aici este vulnerabilă, expusă, depinzând de gesturile publicului. Opera acceptă propriul său sfârșit ca condiție a existenței sale. Ea nu este completă decât în dispariția sa programată.

În final, Kiss propune o meditație incisivă asupra finitudinii umane, transformând un motiv clasic într-o experiență senzorială și colectivă. Între dorință și distrugere, dulceață și macabru, amintește că orice plăcere este efemera, iar dispariția nu este doar o idee, ci un proces în care participăm, uneori cu o tulburătoare plăcere.