Stefanie Schneider - Stefanie Schneider's Minis 'Radha Screaming' (29 Palms, CA)

Minis ale Stefaniei Schneider 'Radha Screaming' (29 Palms, CA) - 1999
cu Radha Mitchell

semnat în față, nu montat.
Fotografii color de arhivă bazate pe Polaroidele originale.

Editii deschise de dimensiune Polaroid, 1999-2019.
10,7 x 8,8 cm (Imagine 7,9 x 7,7 cm) fiecare.

Stare perfectă.

Arta Stefaniei Schneider: Un vis al percepției și memoriei
În tărâmurile ciudate și în continuă schimbare ale operei Stefanie Schneider, există o frumusețe neliniștitoare, de genul care nu este atât văzută, cât simțită — resimțită în măduvă, înțeleasă în fragmente. Ea nu creează o lume de claritate, ci de percepție: un peisaj unde realitatea se îndoaie, se distorsionează și devine ceva mai apropiat de stările asemănătoare viselor, unde granițele dintre sine și timp se estompează.
Imaginile ei sunt o formă de deziluzie, sau poate o reînvăcare blândă, o renaștere a ceea ce credem că am pierdut. Prin lentila estompată a Polaroidului, un mediu care surprinde atât puritatea, cât și imperfecțiunea memoriei, Schneider ne reintroduce în ceea ce se află dincolo de voal. Nu privim doar imaginea; suntem în interiorul ei, suspendați în momentele leneșe, pe jumătate aduse aminte, dintre somn și trezire.
Figurile din fotografiile sale — adesea femei, atât de evocatoare în izolarea lor — plutesc printr-un deșert al spațiului atât literal, cât și psihologic. Culoarea pare să pâlpâie ca o viziune halucinatorie, atrăgându-ne către o existență care este atât frumoasă, cât și tragică. Există o calitate androgină în munca sa, o sugestie de identități nu fixe, ci în flux, de parcă forma umană însăși ar fi un lucru maleabil, ușor de întins și de modificat de forțele timpului și emoției. Aceste figuri există atât ca indivizi, cât și ca arhetipuri, de parcă privitorul s-ar putea pune în pielea lor și ar lăsa sinele deoparte, experimentând ce înseamnă să fii altul, să fii ceva efemer, niciodată complet aici, dar mereu amintit.
Ca cei mai fini visători, Schneider joacă cu timpul, comprimând trecutul, prezentul și viitorul într-un fel de moment etern, unde nimic nu este permanent, iar totul este supus legilor impermanenței. Există o tristețe profundă în asta — o conștientizare că chiar actul de memorie este un act de pierdere. Și totuși, există și un fel ciudat de eliberare, o libertate în acceptarea decăderii inevitabile a lucrurilor, a transformării momentelor în ceva atât de îndepărtat, cât și de intim.
Lucrarea lui Schneider nu doar că surprinde lumea; o distilează într-un ceva mai suprarealist, mai greu de prins. Prin lentila memoriei și paleta culorilor care se estompează, ne transportă într-un loc unde nu suntem doar spectatori, ci participanți, atingând imposibilul, înțelegând efemerul și—poate cel mai important—amintindu-ne frumusețea lucrurilor care nu pot fi ținute.