Dr. Andreas Papadakis - Hector Guimard - Architectural Monograph - 1978

Monografie arhitecturală Hector Guimard

Conținutul, vezi fotografia 4.

Foarte multe ilustrații cu proiecte de clădiri și pentru metroul din Paris.

În stare excelentă.

Un document frumos dintr-o perioadă.

Hector Guimard (Lyon, 10 martie 1867 – New York, 20 mai 1942) a fost un arhitect francez considerat cel mai important reprezentant al modernismului în France. El a avut propriul său rol în cadrul art nouveau, dar nu a avut adepți, nu a lăsat o școală în urma sa și, de aceea, timp îndelungat a fost văzut ca o subordonată în mișcare. Faptul că nu a avut adepți contrasta cu abundența semnificativă a opera sa arhitecturală și decorativă.

Guimard a descoperit în timpul studiilor de arhitectură teoriile lui Eugène Viollet-le-Duc din 1863, care au pus baza art nouveau. Convertirea lui Guimard la stilul în sine a fost destul de bruscă. S-a petrecut în timpul unei călătorii la Bruxelles, unde a vizitat Hôtel Tassel al lui Victor Horta. Opera caracteristică din acea perioadă, Castel Béranger din 1898, proiectat de Guimard, ilustrează momentul de tranziție în care două stiluri s-au întâlnit: volumele geometrice inspirate din Evul Mediu ale structurii brute au fost acoperite cu linia organică adusă din Belgia, „lovitura de bici”.

Castel Béranger l-a făcut pe Guimard faimos peste noapte, iar numărul mare de comenzi i-a permis să-și rafineze din ce în ce mai mult aspirația spre frumusețe. Armonia și, în special, continuitatea stilistică, unul dintre marile idealuri ale art nouveau, l-au condus pe el către o viziune aproape totalitară asupra amenajării, atinsă în apogeu în 1909 cu Hôtel Guimard, un cadou de nuntă pentru soția sa bogată, în care camerele ovale Își impuneau oarecum propriile cerințe asupra mobilei, parțial integrate în clădire.

Lămpile de lumină sunt, spre deosebire de lucrările lui Victor Horta, aproape lipsă la Guimard, cu excepția ulteriorului Hôtel Mezzara din 1911, dar, în rest, Guimard a experimentat la fel de mult ca Horta. A făcut-o, de exemplu, la casa Coilliot din 1898, la fațada dublă a La Bluette, cu armonia sa minunată, în 1899 la Castel Henriette și în 1905 la Castel d’Orgeval, o expresie radicală a unui „plan liber” asimetric, cu douăzeci și cinci de ani înaintea învățăturii lui Le Corbusier. Simetria, totuși, nu este interzisă: în frumoasa Hôtel Nozal din 1905, el folosește iar structura rațională cu un plan dreptunghiular, așa cum avansa Eugène Viollet-le-Duc.

Inovații în domeniul structurii nu lipsesc nici ele, cum e sala de concerte Humbert-de-Romans din 1901, unde o construcție complicată sparge undele sonore, având un rezultat de acustică perfectă, sau cum la Hôtel Guimard din 1909, unde pereții-portanți exteriori nu erau necesari din cauza dimensiunilor mici ale parcelei, permițând astfel o organizare liberă a interiorului, pe fiecare etaj altfel.

Guimard a proiectat faimoasele intrări ale Metroului din Paris, structuri modulare unde principiul „decorul ca parte a structurii” se poate recunoaște din Eugene Viollet-le-Duc. Reia acest idei, dar cu un succes mai redus, în 1907, cu un catalog de elemente din fier forjat destinat construcției: Fontes Artistiques, Style Guimard.

La fel ca arhitectura sa în ansamblu, proiectele obiectelor sale derivă în esență din același ideal de continuitate a formei, ceea ce permite reunirea tuturor funcțiilor practice într-un singur obiect. Exemplele includ Vaza des Binelles din 1903 și linia, așa cum apare în proiectele mobilierului său, cu contururi elegante și echilibrate.

Stilul său a fost clar inspirat de lumea plantelor, în timp ce rămâne totuși abstract. Împrejmiri sălbatice și spirale încărcate acoperă atât piatra, cât și lemnul. Guimard a realizat, de asemenea, în două dimensiuni compoziții abstracte, care în sticlă colorată: Hôtel Mezzara din 1903, în placaje ceramice: Maison Coilliot din 1898, în fier forjat: Castel Henriette din 1899, pe tapet: Castel Béranger din 1898 și pe pânză: Hôtel Guimard din 1909, au fost executate.

Lumea s-a îndepărtat, în ciuda multitudinii inovațiilor sale artistice în diverse direcții, de Guimard. Ca reprezentant demn al art nouveau, el însuși a fost victima contradicțiilor specifice idealurilor mișcării. Majoritatea operelor sale erau, în plus, prea scumpe pentru majoritatea oamenilor. Practic nimeni nu știa că a murit în 1942 în New York, unde, temându-se de război, a ales să locuiască cu soția sa, care era evreică.

Când Édouard Empain a obținut concesia pentru amenajarea Metroului din Paris, i-a acordat comanda de a proiecta accesurile, porțile de metro (bouches de métro), lui Guimard, totodată adept al art nouveau.

Empain l-a susținut în proiectele sale în fața opiniei publice. Accesurile către metrou au fost subevaluate timp de jumătate de secol, până când opinia publică s-a schimbat iar Guimard a fost recunoscut. Până prin anii 1960 deja dispăruseră multe dintre ele, dar totuși rămăseseră aproximativ șaizeci care sunt protejate ca monumente. S-a ajuns la concluzia că merită un loc fix în Paris.

Expediție atent ambalată cu trasabilitate și asigurare.

Succes la ofertare!!