Sylvain Barberot - Kiss me

„Kiss me” este modelul unui craniu uman realizat din caramel. Acest craniu este suspendat la 1,7 m de podea și la 37 cm de perete, astfel încât spectatorul să-l poată linge, să-l sărute. A săruta moartea în vederea eliminării sale. Este așadar o operă efemeră, destinată să nu supraviețuiască trecerii timpului.

Lucrarea Kiss se înscrie, cu o acuitate remarcabilă, în tradiția vanităților, propunând în același timp o reinterpretare profund contemporană și participativă. Ofrișla o primă vedere, obiectul impune o prezență tulburătoare: un craniu uman, formă universală a mortalității, este aici reprodus cu o precizie aproape anatomică, dar transfigurat printr-un material neașteptat, caramelul. Această substanță, totodată seducătoare și trecătoare, introduce o tensiune imediată între atracție și repulsie.

Alegerea caramelului nu este lipsită de semnificație. Ea evocă universul copilăriei, plăcerea dulce, dorința imediată. Cu toate acestea, această Dulceță este aplicată reprezentării morții, creând un contrast izbitor. Acolo unde vanitățile clasice opuneau bogăția și efemeritatea, Kiss pune în scenă o dialectică între consum și dispariție. Privitorul nu mai este doar confruntat cu imaginea morții: este invitat să participe în mod fizic.

Dimensiunea participativă a lucrării constituie gestul său cel mai radical. Suspendat la nivelul gurii, craniul devine accesibil, aproape oferit. Titlul, Kiss, introduce o ambiguitate esențială: este vorba despre un sărut, gest de afecțiune și intimitate, sau despre un contact mai primitiv, acela al limbii care gustă, recoltează, alterează? Liguind lucrarea, spectatorul își angajează propriul corp într-un proces de transformare. Devine agentul erozionării, actorul dispariției progresive a formei.

Astfel, lucrarea nu se limitează să reprezinte vanitatea: o performează. Fiecare interacțiune reduce obiectul, îl deformează, până la eventualul său лик annihilat. Timpul, pe care în mod obișnuit vanitățile tradiționale îl sugerau, este aici accelerat și făcut vizibil. Degradarea nu mai este abstraită, este tangibilă, aproape intimă. Acest gest de consum trimite, de asemenea, la o formă de cannibalism simbolic: a înghiți craniul înseamnă a incorpora moartea, a o face temporar a sa.

În plus, Kiss interoghează relația dintre operă și spectator în contextul contemporan. Acolo unde arta este adesea protejată, sacralizată, aici este vulnerabilă, expusă, depinzând de gesturile publicului. Opera își acceptă sfârșitul ca o condiție a existenței sale. Nu este completă decât în dispariția sa programată.

În final, Kiss propune o meditație incisivă asupra finitudinii umane, transformând un motiv clasic într-o experiență senzorială și colectivă. Între dorință și destrugere, dulceață și macabru, amintește că orice plăcere este efemeră, iar dispariția nu este doar o idee, ci un proces în care participăm, uneori cu o delectare tulburătoare.