Sylvain Barberot - Jouir - marbre gravé

"jouir" face parte dintr-o serie de opere intitulate "epitaf". Ele reprezintă o modalitate poetică de a îmbrățișa moartea cu poezie, alegând un cuvânt selectat pentru a o sublima.

În această operă, o placă de marmură cu vene unduitoare, aproape organice, se ridică ca un fragment smuls din timp. suprafața ei, marcată de straturi cenușii și ivoirii, evocă în același timp depunerea geologică și scrierea lentă a memoriei. Nimic aici nu este neted: marginea sa neregulată, aproape accidentală, amintește de ruptură, de finitudine, de incompletul propriu oricărei existențe.

În inima acestei materii pietrificate, un cuvânt: jouir. Gravrat adânc, nu se mulțumește să fie înscris — este săpat, ca și cum ar fi necesar să se pătrundă în piatră pentru a face să apară sensul. Aurirea cu foiță de aur de 24 de carate captează lumina cu o intensitate aproape sacră. Ea subliniază contururile gravurii, chemând o estetică funerară. Această iluminare pretioasă nu este lipsită de amintirea literelor aurii de pe pietrele mortuare, unde numele și cuvintele persista după dispariția trupului.

Alegerea verbului jouir acționează ca o tensiune centrală. Asociat cu moartea prin dispozitivul epitafei, el mută așteptările: acolo unde se așteaptă durerea, apare intensitatea; acolo unde piatra evocă tăcerea, cuvântul cheamă la experiență, la trup, la momentul trăit. Lucrarea operează astfel o răsturnare discretă, dar puternică: ea nu neagă moartea, ci o însoțește cu o îndemnare la a trăi pe deplin.

Inscrisă în seria Epitaf, această piesă propune o abordare poetică a finitudinii. Fiecare cuvânt ales devine o încercare de a sublima dispariția, nu în a o domoli, ci prin a-i opune o formă de densitate existențială. Aici, piatra nu închide: ea păstrează, amplifică, transformă. Jouir devine atunci mai mult decât un cuvânt: un vestigiu vibrant, o urmă luminoasă lăsată în centrul materiei, ca o ultimă licărire în fața inevitabilului.

Artist internațional ale cărui lucrări se bazează pe dihotomia existentă între memorie și uitare. Memoria este, după părerea mea, elementul indispensabil care leagă corpul nostru de lume. Totuși, în timp ce cultura noastră se străduiește să gravez istoria cu dălța, eu mă chinui să inhib, să deconstruiesc, ba chiar să-mi șterg propria memorie. O vastă întreprindere este exercițiul uitării… Corpul este doar suportul acestei memorii de care este dependent, ba chiar de care este necesitar. Ea îl construiește, îl modelează și îl transformă. Și dacă anamneza se traduce din greacă prin „ridicarea amintirii”, pentru mine o urmăresc pentru a mă despărți mai bine de ea.