Barberot Sylvain - FRAGILE

Această operă face parte dintr-o serie în care autoportretul se deplasează dincolo de reprezentarea directă, pentru a investi câmpul experienței. Compusă din trei oglinzi verticale, a căror concavitate este parțial îndepărată la spate, lasă să apară, prin transparență luminoasă, cuvântul fragil. Acesta nu se dă imediat: răsare, se sustrage, depinde de unghi, de prezența și de mișcarea spectatorului.

Oglinda, asociată tradițional cu recunoașterea sinelui, devine aici un spațiu de incertitudine. Reflexia nu este stabilă: fragmentată de diviziunea tripartită, alterată de lumina care o străbate, oscilează între apariție și estompare. Artistul nu se arată frontal; se dispersează, se difractează, lăsând loc unei imagini de sine instabile, condiționate de privirea celuilalt.

Cuvântul fragil, gravat în însăși materia oglinzii, acționează ca o revelație discretă. Nu se impune ca o declarație, ci ca o dată subiacentă, aproape structurală. Scoțând concavitatea pentru a face lumina să apară, opera realizează un gest de dezvăluire: ceea ce este în mod obișnuit ascuns — vulnerabilitatea — devine aici punctul de trecere al vizibilului.

Astfel, autoportretul nu se mai limitează la o imagine, ci se extinde la un dispozitiv. Include corpul privitorului, surprins în reflexie, prins în această tensiune dintre vizibilitate și dispariție. Artistul propune nu atât o reprezentare a sinelui, cât o stare: aceea a unei identități străbătute, instabile, expuse.

În această economie minimă de mijloace — oglindă, lumină, cuvânt — opera afirmă că orice practică artistică ține de un autoportret continuu, în care fragilitatea nu este o confesie, ci o condiție.

Artist internațional al cărui obiect de lucru se bazează pe dicotomia existentă între memorie și uitare. Memoria, după părerea mea, este elementul indispensabil care leagă corpul nostru de lume. Însă, în timp ce cultura noastră se străduie să cioplească istoria, eu mă străduiesc să inhibez, să deconstruiesc, chiar să șterg propria mea memorie. O vastă întreprindere, exercițiul uitării…
Corpul nu este decât suportul acestei memorii de care depinde, ba chiar este nevoit. Ea îl construiește, îl modelează și îl transformă. Iar dacă anamneza se ridică din greacă însemnând revenire a amintirii, pentru mine cuvântul este urmărit pentru a mă detașa mai bine de el.