Ennio Finzi (1931) - Senza titolo

Ennio Finzi
Pastel pe hârtie făcută manuală, 35x50 cm
Semnătura și data în partea de jos-dreapta
Operă splendidă a lui Ennio Finzi cu autentificare pe fotografie
Operă foarte rară și de calitate
Anul 2021

Ennio Finzi, recent decedat, este considerat ultimul pictor spațialist viu, într-adevăr, după cum își amintea el însuși, în 1951 avea doar 16 ani și nu a putut să se înscrie în mișcarea picturală a Spațialismului, cum a fost în schimb Tancredi Parmeggiani (1931-1964), care la acea vreme avea douăzeci de ani[3].

Relația de prietenie și de împărtășire artistică cu marele pictor Tancredi, despre care au fost sărbătorite și prin scrieri critice importante și expoziții[4], cu siguranță l-a determinat să intre în cercul unora dintre cei mai mari exponenți ai picturii și ale culturii anilor cincizeci și șaizeci, cum ar fi Giuseppe Capogrossi, Ettore Sottsass, Umbro Apollonio și să opereze în strânsă concomitență cu principalii maeștri venețieni ai acelui curent, cum ar fi, de exemplu, Virgilio Guidi, Riccardo Licata sau Emilio Vedova; a fost mereu Tancredi cel care l-a prezentat marii colecționare americane Peggy Guggenheim[5]. În toți anii cincizeci Finzi a parcurs o cercetare fundamental spațialistă, concentrată pe folosirea culorii și a efectelor distonice și atonale[6], această cercetare fiind completată de interpretarea noilor curente muzicale ale anilor aceia, de la atonalismul schoenbergian la „be-bop”-ul jazului afro-american[7]. Într-adevăr, pentru Finzi muzica are o valoare fundamentală, întrucât el însuși își amintește că pentru el percepția culorii are loc doar la 50% prin vedere și la celelalte 50% cu aportul auzului, deoarece culoarea nu are doar o imagine, ci și un sunet.[8]

Din 1960 până în 1978, chiar și din cauza dificultăților legate de vânzarea operelor spațialiste într-un moment istoric în care aveau loc alte tipuri de cercetare[9], el decide să îmbrățișeze pe deplin principiile cele mai contemporane ale analizei științifice și tehnologice specifice acelui deceniu, nu ca artiștii din Grupul N care foloseau efectiv electrónica și iluminotecnia[10], ci încercând să creeze aceleași premise printr-o Non-Pictură de tip analitic, în alb-negru, care se îndepărta de cromaticile intensive dinainte, concentrându-se pe automatism și pe combinarea ritmurilor[11], apropiindu-se tot mai mult de Cine­tismul[12].

Din 1978 Finzi redescoperă culoarea, deschizând o perioadă care urmărește cumva bombardamentul frenetic de imagini care, la începutul anilor Eighty, devenea predominant, astfel încât, din mijlocul anilor optzeci, epuizat de acea intensitate, el va căuta o formă de revenire la interioritatea meditativă, îmbinând în câmpul negru o utilizare a culorii pentru reemergență, pentru apariție, vezi ciclul „Nero-Achromatic” apoi „Neroiride”, puternic inspirat de muzica lui Luigi Nono[13], care îl va conduce în anii Nouăzeci la seriile de „Grammaticando” și apoi „Flipper”, în care va încerca să organizeze un limbaj pictural codificat pentru semne și operațiuni contrastante[14]. Ennio Finzi a căutat în toți acești ani în mod constant un mod de a exprima esența însăși a „ideii”, a senzației, folosind mediul pictural ca instrument și nu dorind, aprioric, să construiască un stil recognoscibil ca pictură pentru pictură[15]. Pentru a înțelege Finzi nu trebuie să citim fiecare moment pictural în parte ca pe un obiect separat, ci să luăm în considerare dezvoltarea întreagă a lucrării sale de-a lungul anilor, cu incongruențele și contradicțiile sale, intuind o linie subterană de legătură.[16]

A început să expună în 1949 la Fondazione Bevilacqua La Masa din Veneția[17], unde în 1956 avea să-și organizeze prima expoziție personală, fundația care în 1980 i-a dedicat un antologic.

A participat în 1959 și în 1999 la a VIII-a și a XIII-a Bienală de la Roma[18] și în 1986 la XLII-a Bienală de Artă de la Veneția[19].

A predat la Academia din Veneția.