Sylvain Barberot - à portée de main

Această lucrare este o reproducere a mâinii unui copil, pictată cu o suprapunere de aramură pură la o intensitate de 30%. Această operă se prezintă ca o amprentă încadrată între prezență și dispariție. Realizată dintr-un mulaj al unei mâini de copil, sculptura din rășină surprinde cu o precizie tulburătoare liniile, pliurile și fragilitatea unui gest încă în curs de devenire. Îngheață un moment intim, acel moment al unei creșteri în curs, al unui corp care se schimbă deja în momentul în care încercăm să păstrăm urma lui.

Suprafața, acoperită cu o vopsea îmbogățită cu 30% aur pur, nu caută strălucire ostentativă, ci o lumină reținută, aproape interioară. Aurul acționează aici ca un revelator de valoare, la fel ca de memorie. El nu sfințește doar obiectul, ci subliniază prețiozitatea legăturii, a momentului împărtășit, a ceea ce, tocmai, nu poate fi reținut.

În palma aceast nevar, o lumânare este ținută. Aprinsă, ea introduce o temporalitate ireversibilă în miezul sculpturii. Arderea lentă a lumânării angajează opera într-un proces de transformare continuă. Ceara se topește, flacăra pâlpâie, și încet încet obiectul dispare, luând cu sine o parte vizibilă din compoziție. Ceea ce era dat „la îndemâna” devine de neîntins.

Astfel, opera articulează tensiune și delicatețe între conservare și pierdere. Ea ne interogă dorința de a reține ceea ce ne scapă, de a îngheța ceea ce, prin natură, este condamnat să se transforme. Mâna copilului, simbol al viitorului și al devenirii, își asigură aici propria dispariție, ca o meditație tăcută asupra trecerii timpului și a frumuseții fragile a legăturilor umane.

Artist internațional al cărui demers se bazează pe dicotomia existentă între memorie și uitare. Memoria, după părerea mea, este elementul indispensabil care leagă corpul nostru de lume. Totuși, în timp ce cultura noastră se străduiește să graveze istoria cu dalta, eu mă străduiesc să inhib, să deconstrui, chiar să-mi șterg propria mea memorie. O întreprindere vastă, exercițiul uitării... Corpul este doar suportul acestei memorii de care este dependent, ba chiar necesar. El o construiește, îl modelează și îl transformă. Iar dacă anamnesea se traduce din greacă ca revenire a amintirii, pentru mine este urmărită ca să mă pot detașa mai bine de ea.