Sylvain Barberot - Jouir - marbre gravé

"jouir" provine dintr-o serie de opere intitulate "épitaphe". Ele sunt o modalitate poetică de a îmbrățișa moartea cu poezie, alegând un cuvânt ales astfel încât să o sublimeze.

În această lucrare, o plăcuță de marmură cu vene ondulate, aproape organice, se ridică ca un fragment smuls din timp. Suprafața ei, marcată de straturi gri și ivoirii, evocă în același timp sedimentarea geologică și lentoarea înscrierii memoriei. Nimic aici nu este net: marginea neregulată, aproape accidentală, amintește ruptura, finitudinea, imperfecțiunea proprie oricărei existențe.

În centrul acestei materii pietrificate, un cuvânt: jouir. Scris adânc, nu se limitează să fie pur și simplu înscris — este săpat, ca și cum ar trebui să se pătrundă însăși piatra pentru a face să izvorască sensul. Aurul foii de 24 de carate captează lumina cu o intensitate aproape sacră. El subliniază contururile gravurii, chemând o estetică funerară. Această iluminare prețioasă nu este lipsită de amintitul litere aurii ale șteleslor mortuare, unde numele și cuvintele persista după dispariția trupului.

Alegerea verbului jouir acționează ca o tensiune centrală. Asociat cu moartea prin dispozitivul epitaphiei, el modifică așteptările: acolo unde se așteaptă doliu, apare intensitatea; acolo unde piatra evocă tăcerea, cuvântul cheamă la experiență, la corp, la momentul trăit. Lucrarea operează astfel o inversiune discretă, dar puternică: nu neagă moartea, o însoțește cu o îndemnare de a trăi pe deplin.

Inscrisă în seria Épitaphe, această piesă propune o abordare poetică a finitudinii. Fiecare cuvânt ales devine o încercare de a sublima dispariția, nu înnnoindu-o, ci opunându-i o formă de densitate existențială. Aici, piatra nu închide: păstrează, amplifică, transformă. Jouir devine atunci mai degrabă un cuvânt decât o relicvă vibratoare, o urmă luminoasă lăsată în inima materiei, ca o ultimă scânteie în fața inevitabilului.

Artistă internațională ale cărei lucrări se bazează pe dihotomia existentă între memorie și uitare. Memoria, după cum cred eu, este elementul indispensabil ce leagă corpul nostru de lume. Cu toate acestea, pe măsură ce cultura noastră se străduiește să înfine Istoria cu dalta, mă străduiesc să inhibez, să deconstrui, ba chiar să-mi șterg memoria proprie. O întreprindere vastă, exercițiul uitării…

Corpul nu este decât suportul acestei memorii de care depinde, poate chiar este în ea nevoitor. Ea îl construiește, îl modelează și îl transformă. Iar dacă anamneza se traduce în greceste ca revenire a amintirii, pentru mine o urmăresc pentru a mă despărți de ea.