Alfredo Melani - L'arte nell'industria - 1909

Alfredo Melani, Arta în industrie. Milano, Vallardi, 1909. 4 volume, pânză editorială, broșuri. Lucrări de lemn și pigmenți sculpturali. Lucrări de metal. Lucrări de piatră, marmură, alabastru, ceramică, mozaic, sticlă. Lucrări de os și fildeș. Lucrări textile, tapete și piei decorate. Broderii, dantele, afișe, stampe etc. IV tomuri. Volumul I Text. Cu 405 figuri în text. Pagini XIV, 509, 2. Volumul I Atlant. Catalog editoral conținând 73 tăieturi color, negru și 13 detalii mari, pliate de mai multe ori. Volumul II Text. Cu 410 figuri în text. Paginile 675. Volumul II Atlant. Catalog editoral conținând 160 tăieturi color, negru și 7 detalii mari, pliate de mai multe ori. În stare bună, cu uzură normală a timpului - defecte marginale la brochuri protecționale.


Alfredo Melani (Pistoia, 23 ianuarie 1859 – Milano, 29 decembrie 1928) a fost un arhitect și critic de artă italian.

Biografie
Alfredo Melani s-a născut la 23 ianuarie 1859 în Pistoia, unde își începe studiile clasice la seminarul episcopal și la gimnaziul Forteguerri, pentru a trece apoi la școlile tehnice. Dintre profesorii săi se numără Francesco Bartolini, însărcinat cu desenul ornamentativ și geometric, și profesorul de estetică Aleardo Aleardi.[1]

În 1874 își continuă studiile la Florența, la Regia Istituto di belle arti, adică la academie dată de reformă cu un an în urmă: aici este admițat direct la bienniul numit învățământ comun și trece în anul academic 1875-1876 în triloul numit învățământul special de arhitectură. Aici îl întâlnește, ca profesor de geometrie, perspectivă și arhitectură, pe profesorul Giuseppe Castellazzi, elev al lui Pietro Selvatico și purtător de interese noi, nu în ultimul rând deschiderea către arhitectura orientală, care își va schimba radical relația lui cu studiul. La încheierea fiecărui an școlar, Melani își câștigă premiile academice prevăzute și medalie de argint, remarcându-se respectiv în redactarea de eseuri colective, în proiectul de Baptisteriu în stil florentin din secolul XIV și în proiectul unui cimitir creștin evanghelic pentru un oraș capital, iar în ultimul an (1877-1878) obține și o mențiune onorabilă pentru ornamentul modelat. În perioada următoare 1878-1879, în care este singurul înscris în anul opțional, își finalizează studiile oficiale, obținând licența de profesor de desen arhitectural, cu o probă dificilă referitoare la proiectul unui penitenciar pentru 400 condamnați.[1]

În cadrul schimburilor culturale dezvoltate în perioada academică, se remarcă cunoașterea lui Camillo Boito, cu ocazia șederii acestuia la Florența împreună cu studenții săi Brera în călătorie de absolvire, și, prin intermediul lui Castellazzi, contactul epistolar cu arhitectul și arheologul francez Jules Gailhabaud în legătură cu studiile despre clădirea municipalității din Pistoia.[1]

În 1877, încă în paralel cu perioada florentină, Melani primește bursa de studiu Dal Gallo, pensia lunară de nouă ani administrată de Primăria din Pistoia, care în mandatul următor îi permite să aprofundeze studiile de arhitectură, inclusiv prin mai multe călătorii în Italia și în străinătate (el menționează în mod expres o ședere la Paris și un tur ce îl poartă până în Africa).[1]

În 1881, când este premiat la Expoziția națională din Milano pentru proiectul de restaurare a palatului municipal din Pistoia, se stabilește în capitala Lombardei, unde în 1883, la vârsta de 24 de ani, este numit profesor la Școala superioară de artă aplicată industriei, însărcinarea care va determina decăderea beneficiului Dal Gallo. Melani, alegând în mod deliberat să nu acorde nicio parte a timpului său funcțiilor publice, își dedică viața în totalitate studiilor, atât de arhitectură cât și, în suita dezvoltării peisajului manufacturilor și industriilor italiene, de arte aplicate, care vor duce la un număr impresionant de publicații și la predare, până la a deveni director al aceleiași școli. Dintre discipolii săi figurează chiar arhitectul modernist Giuseppe Sommaruga și torinezul Francesco Gianotti, autorul celebrei Galleria Güemes din Buenos Aires.[1]

Începând din același an 1883, vocația sa de critic de artă se consolidează definitiv și dobânește o largă faimă datorită activității publicistice, reprezentate în principal de seria de manuale artistice Hoepli, extrem de bine vândute atât prin numărul de titluri, cât și prin numărul noilor ediții, mereu actualizate, iar valoarea lor constă atât în faptul că sunt primele publicații italiene de cultură artistică lansate pe o piață națională încă limitată la repertorii în limbă străină, cât și prin perspectiva critică care le animă, mereu orientată către a ghida tânărul cercetător artistic spre experiment, în numele unei libertăți expresive ce vrea să se elibereze deAcademismele de sorgine neoclașistă. În acest registru se înscrie și îndemnul, pentru arhitecți, de a studia arhitectura gotică nu pentru a o copia, ci pentru a extrage sensul compoziției organice originale, precum și îndemnul de a conferi frumusețe și noilor „subiecte” care au extins programul arhitectural contemporan (fabrici, case populare, case pentru funcționari, garaje, cinematografe).[1]

Participând în mod militant la dezbaterea contemporană, fără ezitare să exprime chiar și unele polemici deschise din care nu a excluz nume precum Daniele Donghi, Luca Beltrami, același Boito, Melani colaborează de asemenea cu regularitate la numeroase reviste italiene și străine. La volumul impresionant al activității publicistice oficiale se adaugă cea editată sub pseudonimul „Helvetius”, precum și activitatea de conferențier.[1]

Foarte cuprins este totuși cuprinsul arhitecturilor proiectate, dintre care amintim: chioarna funerară pentru profesorul Carlo Burci (1813-1875) în cimitirul Misericordia din Florența, în jur de 1880; proiectul de restaurare, cu completare în stil, a fațadei palatului municipal din Pistoia; proiectul pentru fațada Sfintei Jehanne Fuorcivitas din Pistoia și cel pentru fațada catedralei din Milano, publicat în „Ricordi di Architettura”, 1886; vila Rosa (azi Tedeschi) din Corlanzone (Alonte), provincia Vicenza, 1908; capela Merli-Maggi din cimitirul monumental din Milano, publicată în „L'Architettura italiana” din 1910.[1]

Moare la Milano la 29 decembrie 1928.[1]