Ennio Finzi (1931) - Alternando lo sguardo

Ennio Finzi
Pastel pe carton negru cm 35x50
Firma și data în partea de jos la dreapta; titlul la stânga
Operă splendidă a lui Ennio Finzi cu autentică pe fotografie
Operă foarte rară și de calitate
Anii 2000

Ennio Finzi era considerat ultimul pictor spațialist viu; într-adevăr, cum își amintește el însuși, în 1951 avea doar 16 ani și nu a putut fi înscris în mișcarea picturală a Spatialismului, cum a fost însă Tancredi Parmeggiani (1931 - 1964), care la acea vreme avea douăzeci de ani[3].

Relația de prietenie și de împărtășire artistică cu marele pictor Tancredi, care a fost sărbătorită și prin articole critice importante și expoziții[4], fără îndoială l-a determinat să intre în cercul unora dintre cei mai mari exponenți ai picturii și culturii anilor Cinzeci și Șaizeci, cum ar fi Giuseppe Capogrossi, Ettore Sottsass, Umbro Apollonio, și să opereze în strânsă legătură cu principalii maeștri venețieni ai acelui mișcări, cum ar fi Virgilio Guidi, Riccardo Licata sau Emilio Vedova; tot Tancredi l-a prezentat Marelui colecționar american Peggy Guggenheim[5]. În toți anii Cinzeci Finzi a urmat o cercetare fundamental spațialistă concentrată pe utilizarea culorii și a efectelor distonice și atonale[6], interpretând totodată noile curente muzicale ale acelorași ani de la atonalismul schoenbergian la „bebop”-ul jazz-ului afro-american[7]. În fapt, pentru Finzi muzica are o valoare fundamentală, având în vedere că el însuși amintește că pentru el percepția culorii are loc doar în 50% prin vedere și în cealaltă jumătate cu participarea auzului, întrucât culoarea nu are doar o imagine, ci și un sunet[8].

Din 1960 până în 1978, chiar și din cauza dificultăților de a vinde opere spațialistice într-o perioadă istorică care favoriza alte tipuri de căutări[9], el decide să îmbrățișeze complet principiile cele mai contemporane ale analizei științifice și tehnologice specifice acelui deceniu, nu ca artiștii din Grupul N care utilizau efectiv electronica și iluminotecnica[10], ci încercând să creeze aceleași premise printr-o Non-Pictură de tip analitic, alb-negru, care se detașa de cromatismul puternic anterior, concentrându-se pe automatism și pe combinarea ritmurilor[11], apropiindu-se tot mai mult de Cinematism[12].

Din 1978 Finzi redescoperă culoarea, deschizând o perioadă care urmează cumva bombardamentului de imagini care la începutul anilor 80 devenea predominant, încât de la jumătatea anilor 80, obosit de acea intensitate, va căuta un fel de revenire la interioritatea meditativă, reunind în câmpul negru un utilizator al culorii pentru resurfacing, pentru emergență; se vede ciclul „Negru-Achromatic” apoi „Negruiride” puternic inspirat de muzica lui Luigi Nono[13], care îl va conduce în anii `90 către seriile „Grammaticando” și apoi „Flipper”, în care va încerca să organizeze o exprimare picturală codificată pentru semne și operații contrastante[14]. Ennio Finzi a căutat oricând în acești ani să găsească în mod continuu o cale de a exprima esența însăși a „ideii”, a senzației, folosind mediul pictural ca instrument și nu dorind să construiască aprioric un stil recunoscut ca pictură pentru pictură[15]. Pentru a înțelege Finzi, nu trebuie să citești fiecare moment pictural separat, ci să iei în considerare întreaga evoluție a lucrării sale de-a lungul anilor, cu incongruențele și contradicțiile sale, zărind un fir conductori subteran[16].

A început să expună în 1949 la Fundația Bevilacqua La Masa din Veneția[17], unde în 1956 a susținut primul său solo; fundația care în 1980 i-a dedicat un omagiu antologic.

A participat în 1959 și în 1999 la a VIII-a și a XIII-a Bienală de la Roma[18] și în 1986 la XLII-a Bienală de Artă de la Veneția[19].

A predat la Academia din Veneția.