[DIALETTI] - Dizionarietto dell’argot - 1900

Oamenii din înalta societate adoră să apeleze la argou, iar cei cărora li se poate reproșa ceva își etalează deschiderea lor în a vorbi despre asta. În origine, prin termenul argot se desemnau limbajele vorbitelor din lumea răufăcătorilor sau ale militarilor. Ulterior s-au dezvoltat argoturi și în alte grupuri sociale și în fiecare cartier, deci fiecare mediu social are propriul său argot. În practică, este un registru lingvistic aparținând unui grup social, al cărui scop este să excludă străinii din comunicare, criptând mesajele schimbate. Conceptul apare în Franța în secolul al XIII-lea, sub numele de jargon (adică gergo). Una dintre primele apariții ale argotului într-un text literar datează din secolul al XV-lea, grație lui François Villon și baladele sale incluse în Coquillards, care narrau despre răufăcători și lexicul lor gergal, înțeles doar datorită descrierii actelor procesuale suferite de infractori. Literatura franceză a secolelor următoare a răspândit în principal argotul parizian, prin operele lui Victor Hugo, Honoré de Balzac, Émile Zola și mulți alții. Argotul parizian a rămas foarte viu în capitală până în anii cincizeci; romancierul Louis-Ferdinand Céline l-a folosit în textele sale până în 1961, anul morții sale.

Uniți, în omagiu: două numere ale revistei satirice „Il Male”, Anul III nr. 25 (30/6/1980) și Anul III nr. 27 (14/7/1980).

Manuscris tipărit, în-8° (215×160 mm). 95 pagini ( complete ). Scriere în caractere clare pe hârtie pătrată. Legat în percalină roșie, a aparținut scriitorului Paolo Valera (Como, 1850 – Milano, 1926).

Sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.