Quintiliano - Quintiliani Declamationes - 1665

Declamațiile cu Note Variarum (Declamațiile lui Quintilian M. Fab. Quintilian Declamationes Undeviginti. Declamațiile lui M. Fabii Avi et Calpurnii Flacci. Dialogul autorului incert despre cauzele eloquentiei corupte. Cu Note Variarum) (și mai jos se relatează Tomul II - poate o eroare de tipărire).
Subtitlu [cu:] Instituțiile Oratoriei (M. Fabii Quintiliani Instituitionum Oratoriarium. Libri Duodecim. Summa diligentia ad fidem vetustissimorum codicum recogniti ac restituti. Acceserunt huic renovatae editioni. Declamationes, quae tam ex P. Pithoei, J. C. Clarissimi, quam aliorum Bibliothecis & editionibus colligi potuerunt. Cu Turnebi, Camerarii, Parei, Gronovii, & Aliorum Notis. Cu Indice locupletissimo, atât în Textum, cât și Notas).

Doi tome în două volume în format octavo lung (cm 12,5 x 20,5). Lugd. Batav. și Roterodami, Ex Officina Hackiana, 1665. Primul tom, „Declamațiile”: antip. finemente incisa a p. p. („R. a Perlyn fe”.), front. cu marca tipografică având vulturul și motto-ul „Movendo”, pag. 784 + 7 (Index) + 1 c. b.; Tomul al doilea, „Instituțiile Oratorice”: antip. finemente incisa a p. p., front. cu marca tip. având vulturul și motto-ul „Movendo”, pag. (28) cu Prefața lui Angelo Poliziano și Epistola Dedicatoria lui D. Petro Castellano, 916 + 30 (Index) + 2 c. b. Ambele volume au legături vechi în piele pergamena rigidă cu titlul și numărul tomului înscris pe spate. O îngălbenire obișnuită și fiziologică a paginilor, dar exemplare în legătură solidă, tipărite pe hârtie bună și cu o impresie bună. Se menționează că tradiția atribuie lui Quintilian două colecții de „Declamationes” (cele 19 Maiores, cu o atribuire certă autorului, bine dezvoltate, ale căror teme sunt pe deplin expuse, iar aici sunt incluse în volumul I împreună cu dialogul incert „De Causis Corruptae Eloquentiae”; și cele 338 Minores, dintre care doar 145 ne-au fost păstrate, deseori sub formă de schițe, și aici incluse în volumul al doilea împreună cu „Institutio Oratoria”); dintre acestea doar câteva ar proveni de la Quintilian, în timp ce celelalte, în special numeroasele „Minori”, au fost cu siguranță operă a școlii, probabil a școlii lui Quintilian însuși (se vorbește, de fapt, despre „Declamationes pseudo-quintilianee”). Aici propunem așadar două serii seculare referitoare la cel mai mare tratat de retorică al romanilor antici, „Institutio Oratoria”, la ceea ce a fost posibil să se reconstruiască, „De causis corruptae Eloquentiae”, și la ceea ce ne rămâne din celelalte opere ale lui Quintilian, „Declamationes". Marco Fabio Quintiliano (30-40 d. C.) a fost dascăl de retorică și i-a avut ca discipoli pe Pliniu cel Tânăr. Nu se cunoaște data exactă a morții lui Quintilian, dar se presupune că nu a fost mult după sfârșitul Epocii Flavilor. După douăzeci de ani de predare a decis să părăsească funcția și s-a dedicat redactării unui dialog în care și-a expus poziția cu privire la creșterea corupției artei elocvenței. Quintilian scrise anterior tratatul „De causis corruptae eloquentiae” și apoi „Institutio oratoria”. „De causis corruptae eloquentiae” rămâne pierdut și nu am fi putut încerca să reconstruim conținutul său, dacă nu prin cursul de gândire pe care autorul îl manifestă în opera sa majore, „Institutio oratoria”. În cursul secolului I d. C. s-a pus în atenția lectorilor latini problema „marii retorici”, cea care a făcut celebrate Aula Senatului din Roma în timpul lui Cicero, acum doar o amintire a trecutului. Cărțile latinilor despre motivele decăderii elocvenței se bazează pe două motivații de bază: pe de o parte școlile, care și-au pierdut capacitatea de a instrui din lipsa profesorilor adecvați; în consecință nivelul calitativ pe care îl asigurau a devenit atât de mic încât tinerii nu erau pregătiți ca odinioară și deci nu mai puteau concura cu modelele marilor maeștri din trecut. Pe de altă parte contextul politic s-a schimbat: în timpul lui Cicero deciziile importante erau luate de Senat după o discuție adunată în adunare, în care fiecare trebuia să-și susțină poziția împotriva adversarilor. În schimb, în timpul prezent libertățile republicane dispăruseră și toate cele mai importante decizii erau luate de împărat și curtea sa; ca urmare, însăși necesitatea de a avea un elocvent valabil dispăruse. Primul șir de gândire poate fi tras înapoi tocmai la Quintilian, care de altfel a fost ales de Flavi pentru a efectua ceea ce în termeni moderni s-ar putea numi o reformă radicală așezământului școlar de stat (sistemul școlar, programele, învățarea, liniile pedagogice), și acest lucru este atestat tocmai de „Institutio oratoria”. Cea de-a doua, în schimb, derivează din Tacit și este probată de „Dialogul despre Oratori”. „Institutio oratoria” a fost compus între anii 90 și 96 d.Hr. aproximativ și este un tratat împărțit în doisprezece cărți, dedicat lui Vitorio Marco, un personaj faimos la curtea lui Domitian. În tratat se regăsesc roadele experienței lui Quintilian ca profesor, dar și doctrina lui, în linie cu gândirea lui Cicero privind concepția retoricii ca știință care trebuie să formeze cetățeanul și omul moral exemplar. Cicero reprezintă pentru Quintilian scopul și modelul oratoriei romane, iar Quintilian expune „marea oratorie” a Aulei Senatului din Roma, deja uitată. În ea autorul citează surse grecesti și latine, discută pozițiile predecesorilor cu calm și echilibru de judecată, pune în față problemele cu claritate și își dezvoltă discuția într-un ton discursiv. În acest sens, „Institutio oratoria” poate fi considerată ca o sumă a retoricii antice, tocmai pentru că poate fi citită ca o colecție de materiale ce conservă realizările științei și ale tehnicii comunicării și persuasiunii, purtând cu sine implicații clare în raport cu condițiile istorico-culturale în care se plasează, în special în ceea ce privesc două probleme: funcția schimbată a vorbitorului în societatea civilă și noile tendințe stilistice. Iată că ambele probleme se pot atribui decăderii elocvenței și, deci, decadenței sale, cu cauze în factori de ordin tehnic și moral. Christian Matthias Theodor Mommsen (Garding, 1817 - Charlottenburg, 1903), istoric, numismat, jurist, epigrafist și filolog german, în general considerat cel mai mare clasicist al secolului al XIX-lea, a scris despre operă: „Este una dintre cele mai excelente opere pe care le avem despre Roma antică, inspirată de bun gust și judecată dreaptă, simplă în sens și în compoziție, instructivă fără pedanterie, atractivă fără necesitatea de efort personal, în contrast intenționat cu literatura goală și manierată a timpului.”