Camillo Gannelli - Tenebre

Ne aflăm în fața unei opere de expresionism introspectiv, aproape un strigăt ținut înăuntru.
Materia și Întunericul.
Fundalul nu este doar negru. Este un albastru de Prusia ars, dens, materic, lucrat cu spatula și cu velări.
O noapte palpabilă, aspră, care absoarbe lumina.
În partea superioară stânga, o coroziune albă, un fulger afară din cadru, ca un reflector de scenă care și-a uitat actorul.
Nu luminează, orbește. Și lasă restul în limbo.

Figura: o absență prezentă.

În partea dreaptă, apare ceea ce rămâne din uman. Nu este un corp, este o idee de corp. Un gât — sau poate un spate, un membru — foarte lung, filiform, ca Giacometti, dar îndoit de un greu invizibil. Capul este o mască de ipsos, alungită, profil, sculptată de o orbită neagră care este mai mult o abis decât un ochi. Pare să privească vidul, sau poate să fie privită de el.

Există ceva profund baconiano în această deformare elegantă: singurătatea nu este strigată, este întinsă. Figura se curbează peste ea însăși, aproape se dizolvă în aceeași materie întunecată din care a luat naștere. Este prezentă și absentă în același timp, ca o amintire care nu vrea să plece.

Rana Roșie.

Și apoi, în stânga, singurul eveniment cromatic. O vărsare verticală, roșu sânge, carmin murdar. Nu este un semn decorativ, este o întrerupere violentă. Este contrapunctul dramatic al operei. Ar putea fi o rană, o pereche a sufletului, o prezență sângeroasă, sau pur și simplu durerea însăși care și-a luat formă și culoare. Este singurul element cald într-un univers glaciar, și din acest motiv arde încă și mai mult.

În definitiv, aceasta nu este o pictură de privit, este o pictură de traversat. Vorbește despre alienare, despre așteptare, despre acea condiție umană suspendată între lumină și întuneric unde singurul lucru cu adevărat viu este rana noastră.

O operă mare prin dimensiuni, monumentală prin tăcere.