Camillo Gannelli - PUNCTUM AUREUM

Un exercițiu perfect de liniște.
La prima vedere pare că nu există aproape nimic. O pânză de culoare bej, în centru un mic covor de volume pliate. Și tocmai acest decentrament, această umilință dimensională, este primul său gest artistic puternic: refuză să-și ridice vocea pentru a fi privit.
Nu este pictură, este o sculptură de perete. 35 de module mici din lemn sunt dispuse în șah, într-un șiretuit ca o țesătură. Fiecare modul creează două fețe: una iluminată, alta în umbră.
Opera nu există fără lumina rasă. Este lumina care o șlefuiește, care face să vibreze acea suprafață altminteri monocromă. Este o lucrare cinetică fără mișcare: te miști cu un pas și umbrele se schimbă, ritmul se rupe și se recompune. Îmi amintește de minimalismul lui Fontana și Castellani, dar cu o moliciune mai contemporană, mai wabi-sabi.
Și apoi există singurul element străin, în partea de jos-dreapta: un modul acoperit cu foiță de aur, zbârcit, imperfect. Nu este un detaliu decorativ. Este o eroare voită, un kintsugi conceptual. După 34 de module de rigoare bej, de meditație în tonuri neutre, aurul apare ca un lapsus, ca și cum materia ar fi cedat și ar fi lăsat să se zărească ceva prețios dedesubt.
Este o operă despre ordine și despre ruptura sa necesară. Vorbește despre arhitectură, despre orașe privite de sus, despre țesături vechi. Dar mai ales vorbește despre valoare: ne arată că într-o lume total neutră, este suficient un gram de lumină adevărată — acel aur mat, ne lucios — pentru a da sens la tot restul.
Nu decorează. Trăiește. Este făcută pentru acele spații interioare care nu au nevoie să se umple, ci să respire. Una dintre acele opere pe care cu cât o privești mai mult, cu atât te saturi mai puțin, pentru că nu îți oferă niciodată aceeași umbră de două ori.