Quintiliano - Quintiliani Declamationes - 1665

Declamationes cum Variorum Notis (M. Fab. Quintiliani Declamationes Undeviginti. M. Fabii Avi et Calpurnii Flacci Declamationes. Auctoris Incerti Dialogus De causis Corruptae Eloquentiae. Cum Variorum Notis) (și mai jos este Tomus II - poate un defect de tipar).

Subtitlu [con:] Institutiones Oratoriae (M. Fabii Quintiliani Institutionum Oratoriarum. Libri Duodecim. Summa diligentia ad fidem vetustissimorum codicum regogniti ac restituti. Accesserunt huic renovatae editioni. Declamationes, quae tam ex P. Pithoei, J. C. Clarissimi, quam aliorum Bibliothecis & editionibus colligi potuerunt. Cum Turnebi, Camerarii, Parei, Gronovii, & Aliorum Notis. Cum Indice locupletissimo, tam in Textum, quam Notas).

Due tomi in doua volume în 8vo lung (cm 12,5 x 20,5). Lugd. Batav. et Roterodami, Ex Officina Hackiana, 1665. Primul tom, le “Declamationes”n: antip. finemente incisa a p. p. (“R. a Perlyn fe”.), front. cu marca tipografica cu vulturul și motto „Movendo”, pp. 784 + 7 (Index) + 1 c. b.; Tomul doi, le “Institutiones Oratoriae”: antip. finemente incisa a p. p., front. cu marca tip. cu vulturul și motto „Movendo”, pp. (28) cu Prefață de Angelo Poliziano și Epistola Dedicatoria către D. Petro Castellano, 916 + 30 (Index) + 2 c. b. Ambele volume au legături vechi în toată pergament rigid cu titlul și numărul tomului scrise pe cotor. Un uzual îngălbenire a paginilor dar exponente solide, tipărite pe hârtie bună și cu o imprimare bună. Este de menționat că tradiția atribuie lui Quintilian două colecții de „Declamationes” ( cele 19 Maiores, cu o atribuire certă autorului, bine dezvoltate, a căror teme sunt dezvoltate în întregime, și aici conținute în volumul I împreună cu dialogul incert “De Causis Corruptae Eloquentiae”; și 338 Minores, dintre care doar 145 au ajuns la noi, adesea sub forma unei schițe, și aici conținute în volumul doi împreună cu “Institutio Oratoria” ); dintre acestea doar câteva ar putea reveni lui Quintilian, în timp ce celelalte, în special numeroasele „Minori”, au fost cu siguranță opere ale unei școli, probabil a școlii lui Quintilian; se vorbește de fapt despre „Declamationes pseudo-quintilianee”). Aici propunem așadar două decențe referitoare la cel mai mare tratat de retorică al Romei antice, “Institutio Oratoria”, la ceea ce s-a putut reconstrui, „De causis corruptae Eloquentiae”, și la ceea ce ne rămâne din celelalte opere ale lui Quintilian, „Declamationes”. Marco Fabio Quintiliano (30–40 d. C.) a fost maestru de retorică și avea printre discipolii săi pe Plinius cel Tânăr. Nu se cunoaște data exactă a morții lui Quintilian, dar este probabil că nu a fost mult după sfârșitul Epocii Flavilor. După douăzeci de ani de învățământ a decis să părăsească funcția și s-a dedicat redactării unui dialog în care și-a expus poziția privind creșterea corupției artei elocvenței. Quintilian a scris mai întâi tratatul „De causis corruptae eloquentiae” și apoi „Institutio oratoria”. „De causis corruptae eloquentiae” a rămas pierdut și nu am fi putut încerca să reconstruim conținutul său decât pe baza liniei de gândire pe care autorul o expune în opera sa principală, „Institutio oratoria”. În cursul secolului I d. C. s-a lăsat observat de scriitorii latini problema „marii retorici”, cea care făcuse celebră Aula Senatului din Roma în timpul lui Cicero, acum doar o amintire a trecutului. Opinia scriitorilor latini despre motivele decăderii elocvenței se baza pe două motive de bază: pe de o parte școlile, care își pierduseră capacitatea de a instrui din cauza lipsei învățătorilor adecvați; ca urmare nivelul calitativ garanat devenise atât de scăzut încât tinerii nu erau pregătiți ca pe vremuri și, prin urmare, nu mai puteau concura cu modelele marilor maeștri ai trecutului. Pe de altă parte contextul politic se schimbase: pe vremea lui Cicero deciziile importante erau luate de Senat după o dezbatere Adunată, în care fiecare trebuia să-și susțină poziția față de adversari. În schimb, în timpul prezent, libertățile republicane dispăruseră și toate deciziile cele mai importante erau luate de împărat și de curtea sa; în consecință nu mai era necesitatea însăși de a avea elqui sauatori valizi. Primul crez de gândire poate fi atribuit tocmai lui Quintilian, care a fost ales de Flavii pentru a îndeplini ceea ce astăzi s-ar putea numi o reformă radicală a școlii statale (sistemul școlar, programele, învățământul, liniile pedagogice), iar acest lucru este dovedit de „Institutio oratoria”. Cel de-al doilea, însă, se referă la Tacit și este probat de „Dialogul de Oratoribus”. „Institutio oratoria” a fost compus între aproximativ 90 și 96 d.C. și este un tratat împărțit în doisprezece cărți, dedicat lui Vittorio Marcello, faimos la curtea lui Domitian. În tratat se regăsesc roadele experienței ca dascăl a lui Quintiliano, dar și doctrina lui, în linie cu gândirea lui Cicerone în ceea ce privește concepția retoricii ca știință care trebuie să formeze cetățeanul și omul moral exemplar. Cicero reprezintă pentru Quintilian ultimul și modelul oratoriei romane, iar Quintilian expune „marea elocvență” a Aulei Senatului din Roma, acum uitată. În aceasta lucrare autorul citează surse grecești și latine, discută pozițiile predecesorilor cu calm și echilibru de judecată, impune probleme cu claritate și dezvoltă tratatul într-un ton discursiv. În acest sens, „Institutio oratoria” poate fi considerată ca o sumă a retoricii antice, tocmai pentru că poate fi citită ca o colecție de materiale care conservau realizările științei și ale tehnicii comunicării și persuasiunii, purtând cu sine implicații clare față de condițiile istorico-culturale în care se înscrie, în special în raport cu două probleme: funcția schimbată a oratorului în societatea civilă și noile orientări stilistice. Și iată că ambele probleme pot fi atribuite corupției elocvenței și, deci, decăderii sale, cu cauze în factori de ordin tehnic și moral. Christian Matthias Theodor Mommsen (Garding, 1817 - Charlottenburg, 1903), istoric, numismatic, jurist, epigrafist și filolog german, în general considerat cel mai mare clasicist al secolului al XIX-lea, a scris despre operă: „Este una dintre cele mai excelente opere pe care le avem din Roma antică, inspirată de gust și judecată dreptă, simplă în sens și în compoziție, instructivă fără pedanterie, atractivă fără necesitatea efortului personal, în contrast intenționat cu literatura goală și manierată a timpului”