Camillo Gannelli - Armocromie cromatiche nr. 107

Armocromia nr 107
este o operă de hotar, de pământ și de foc.

Ceea ce vedem este un abstract material care se bazează pe contrastul dintre deasupra și dedesubt, între cer și carne.

Primul lucru care impresionează nu este culoarea, ci pielea tabloului. Este o operă vie, zgâriată, săpată. În partea superioară artistul lucrează prin retragere: straturi de bej, greige, ocru ars, zgâriate până la a scoate la iveală o textură care amintește de un zid scorojit de timp sau o întindere lovită de vânt. Este un informale apropiat de Burri. Se simte spatula, praful, oxidarea.

Apoi există fractura. O linie întunecată, densă, granuloasă ca lavă solidificată, ca o frontieră a pământului ars, care taie tabloul la puțin peste jumătate. Nu este o linie curată, este o cicatrice.

Sub acea cicatrice, roșul. Nu un roșu decorativ, ci un roșu visceral, profund, incandescent. Roșu vermiliu, sânge, maci călcați. Este o umplere vibrantă, mișcată de lovituri de pensulă circulare care dau senzația unui câmp în mișcare, a unei materii lichide și neliniștite.

Și aici se produce miracolul cromatic: cinci, șase mici lacrimi de albastru turcoaz, aproape electric. Par a fi flori sălbatice rătăcite sau fragmente de cer căzuți în pământul roșu. Acest albastru este singurul element răcoros într-o operă foarte caldă, și prin contrastul complementar face să explodeze roșul. Fără acel albastru, tabloul ar fi dramatic. Cu acel albastru, devine poetic și plin de speranță.

Este un peisaj al sufletului, mai mult decât un peisaj real. Poate fi Maremma vara, cu macii și cerul umed și prăfuit. Poate fi o amintire arheologică: un pământ roșu ancestral presărat cu resturi de lapislazuli.

În sintesi, este o lucrare mică foarte reușită pentru că spune mult cu foarte puține elemente: materie, orizont, și un punct de culoare care salvează totul. Este o operă care nu doar înfrumusețează, ci interoghează. Te obligă să te oprești încă o clipă.