Antonio Morato (1903–1989) - Maschere

AUTOR

Antonio Morato (Este, 17 martie 1903 – Padova, 13 martie 1989) s-a format în efervescentul oraș Padova al anilor ’20, în afara traseelor academice tradiționale. Apropiat inițial de principiile curentului „Novecento”, s-a remarcat printr-o sensibilitate figurativă deosebită, întemeiată pe o aderare instinctivă la realitate. Îi plăcea, de fapt, să-i definească pe artiști drept „animale cu ochelari”, capabile să capteze din timp ceea ce plutește în aer. În primele sale pânze, dedicate naturilor moarte, măștilor și peisajelor, a îmbinat un spirit popular autentic cu o grijă formală și compozițională extremă.

În perioada postbelică, limbajul său a evoluat, asimilând fragmentările spațiale picassiene și cromatismul lui Matisse, pentru ca, începând cu sfârșitul anilor ’50, să ajungă la o producție mai intimă și mai lipsită de iluzii. Evitând modelele trecătoare, etapa sa târzie a căpătat tonuri mai introspective: cântecul idilic, primitiv, al peisajului venețian a lăsat locul unei picturi care exprima o vădită nemulțumire față de extinderea urbanizării și a civilizației industriale. Astfel, subiectele sale caracteristice au fost reprezentate printr-o aplicare a culorii mai austeră și mai esențializată, păstrând culoarea ca element central în construirea volumelor.

Din punct de vedere tehnic, pe lângă faptul că era un valoros pictor de șevalet, capabil să treacă de la ulei la pastel, Morato a fost și un excelent pictor de fresce. Printre cele mai prestigioase lucrări publice ale sale se numără decorațiunile din „Sala delle studentesse” de la Palazzo del Bo și ciclurile de fresce, printre care „Via Crucis”, din biserica padovană Sacra Famiglia (1939–1940). Astăzi, lucrările sale, mărturie prețioasă a întregului parcurs al evoluției sale stilistice, sunt păstrate și puse în valoare în colecțiile publice ale orașului Padova și fac parte din prestigioase colecții private, confirmând importanța acestui interpret original și solitar al artei venețiene a secolului XX.

DESCRIERE

„Maschere”, tehnică mixtă pe pânză, 80x100cm, databilă în anii ’60. Deși pictura nu este semnată, este cu certitudine realizată de Morato, atât prin comparație, cât și prin proveniență, întrucât provine de la moștenitorii pictorului. Se oferă certificat de autenticitate și proveniență în regulă.

În această lucrare prinde viață un teatru enigmatic al existenței, suspendat între curgerea inexorabilă a timpului și jocul prefăcătoriilor omenești. În stânga se înalță o figură cu gâtul alungit, al cărei cap se dedublează într-un chip dublu, meditativ și melancolic, în timp ce bustul, desenat printr-o împletire densă de linii dinamice, se întinde cu brațul spre centrul scenei. Aici șade o figură feminină împodobită cu colier și cercei, ale cărei trăsături severe domină un poal amplu, pe care se sprijină un fruct mic, rotund. În spatele ei se înalță un cadran mare de ceas, cu acele aproape de miezul nopții, flancat în dreapta de o figură încoronată, cu ochii larg deschiși, asemănătoare unui rege de pe cărțile de joc sau unui idol antic, iar la extrema dreaptă de un bust fără cap, asemănător unui manechin sau unei armuri cu pătrățele, încununat de o piesă strunjită.

Structura compozițională se sprijină pe o arhitectură verticală strictă, care aliniază personajele din prim-plan ca pe o scenă, găsind în discul ceasului și în sfera de dedesubt reperele geometrice în jurul cărora se rotește întreaga reprezentare. Execuția îmbină cu măiestrie un desen grafic rapid, nervos și continuu, în albastru-violet — care conturează formele și sapă în anatomii, lăsând la vedere suprafețe ample din fondul deschis al suportului — cu tușe fluide, lichide și aproape acuarelate. Rezultă o construcție cromatică extraordinară și armonioasă, bazată pe rezonanța perfectă a două acorduri complementare: verdele smarald și salvie, care încadrează cadranul, punctează tabla de șah a manechinului din dreapta și însuflețesc elementele sferice, dialoghează admirabil cu tonurile calde de roșu carmin, purpuriu, mov și roz antic, ce învăluie fundalul din stânga și centrul compoziției, contopind desenul și pictura într-o partitură tonală de o lejeritate, transparență și muzicalitate rare.

Datând din anii ’60, lucrarea aparține pe deplin perioadei mature și mai lipsite de iluzii a lui Morato, inaugurată la sfârșitul deceniului precedent, în spiritul unei cercetări tot mai intime și introspective. Lecția europeană asimilată în perioada postbelică — recognoscibilă în fragmentarea simultană a profilurilor de inspirație picassiană și în libertatea expresivă a culorii, care amintește de Matisse — conduce aici la o execuție austeră și esențializată, în care câteva suprafețe cromatice echilibrate sunt suficiente pentru a genera volumul și spațiul. Evitând modelele trecătoare pentru a rămâne fidel propriei coerențe solitare, Morato reînnoiește tema măștilor, atât de dragă lui, și se confirmă drept acel „animal cu ochelari”, înzestrat cu o receptivitate instinctivă, capabil să capteze ceea ce plutește în aer și să traducă trecerea timpului și enigmele identității într-o viziune lirică și poetică.

RAPORT DE STARE

Stare generală bună. Lucrarea este intactă în toate părțile sale, cu cromatica și tușele vii și bine lizibile.

Fotografia picturii inserate într-un decor a fost generată cu ajutorul inteligenței artificiale și trebuie considerată pur ilustrativă. Sunt relevante doar fotografiile rămase, care prezintă fidel obiectul și caracteristicile sale, atât generale, cât și de detaliu.

Expediere cu urmărire și asigurare, în ambalaj adecvat.