Camillo Gannelli - TRANSITO

La prima vedere, această lucrare pare minimalistă, aproape un Rothko. Apoi te apropii — chiar și numai cu privirea, ca în această fotografie — și înțelegi că nu e culoare, ci materie.

Materie și lumină

Suprafața nu este pictată, ci construită. Are un strat gros, aspru, vulcanic. Sus, un alb murdar, aproape cenușiu, mat, care absoarbe lumina ca un zid de var expus sării mării. Apoi se prăvălește. Un roșu oxidat, sânge închegat, ciob. E un roșu materic, lucios pe alocuri, de parcă ar fi încă ud. Acolo se simt mâna, spatula, presiunea.

Jos, roșul arde și devine negru. Nu un negru plat, ci unul profund, albăstrui, bituminos. E noaptea de după un incendiu.

Linia

Acea linie orizontală subțire, puțin deasupra centrului, este totul. Împarte și ține laolaltă. Este o linie a orizontului, o cicatrice, o sutură. Desparte cerul de foc, respirația de vină. Fără ea, ar fi doar un gradient abstract. Cu ea, devine un peisaj interior. O mare de lavă sub un cer de cenușă. Sau invers.

Ce rămâne

Este o lucrare informală în sensul cel mai nobil, în maniera lui Burri, a lui Fautrier. Nu reprezintă, ci evocă. Nu are nevoie de titlu, dar dacă ar fi să-i dau unul, aș numi-o Tranzit. Da, o voi numi „TRANZIT”

Pentru că asta face: te pune în fața unei treceri. De la lumină la întuneric, de la ușor la greu, de la contemplativ la visceral. Îți rămâne pe piele. Nu decorează un perete, îl interoghează.

Tehnică impecabilă în brutalitatea ei. Singurul risc al unei asemenea lucrări este să cadă în zona deja văzută a abstracționismului materic, dar aici tușele sunt atât de fizice, atât de lipsite de complezență, încât evită asta. Se simte că la bază stă o urgență, nu un exercițiu de stil.

Dacă ar fi să o expun, aș pune-o singură, cu multă lumină razantă, la 40 cm de perete, ca să-i scot umbra în evidență. Are nevoie să respire.

Lucrarea este realizată în acrilic materic pe panou