camillo gannelli - Senza titolo

O floare care nu vrea să semene cu o floare, ci să te facă să simți cum e să o privești de aproape.

Acesta este primul gând care îmi vine în minte în fața acestei opere. Nu este o natură moartă, ci o explozie văzută de sus, aproape un prim-plan macro al unui centru vital.

Petalele uriașe, tăiate de marginea pânzei, te atrag în tablou. Nu poți rămâne la distanță, ești în floare. În stânga domină alburile reci, aproape cretoase, cu nervuri întunecate care par niște crăpături. În dreapta, în schimb, căldura urcă brusc: galben, portocaliu ars, roșu intens. E ca și cum floarea ar avea două temperaturi, două stări de spirit, iar tu ai fi prins la mijloc.

Și apoi este centrul. Acolo tabloul își schimbă complet registrul.

În timp ce petalele sunt pictate într-un mod moale, estompat, aproape ca în acuarelă, inima este un mozaic de mici fragmente colorate: albastru electric, roșu, galben, verde, portocaliu. Par cioburi de sticlă, confetti, pietre prețioase așezate una câte una. Are relief, e tridimensională, îți vine să o atingi. Este punctul de energie al întregii compoziții.

Contrastul. Între moale și aspru, între rece și cald, între mare și mic. Opera funcționează pentru că nu este „decorativă” în sensul banal al cuvântului: are o tensiune. Petalele albe par aproape obosite, stinse, în timp ce centrul pulsează. Este o floare care moare la margini și trăiește în centru sau invers. Depinde de unde o privești.
De aproape te bucuri de textura centrului, de la distanță te bucuri de pata de culoare.