Tristan Mottier - Nordeuil

30 de ediții pentru această operă
1/30 pentru cea afișată.
Dimensiuni : 60/40 cm

Pierdut într-un peisaj rece și părăsit, o casă singuratică se înalță în fața imensității. Lumina gri abia îi dezvăluie contururile, de parcă s-ar ezita să o arate pe deplin. Pare să stea în picioare din instinct, din încăpățânare, și din oboseală — asemenea omului care ar putea locui acolo.

În jurul ei, nimic.
Tăcerea, ceața, aerul dens care apasă asupra lumii.
O atmosferă care nu protejează: ea expune. Ea dezbracă. Arată ceea ce de obicei ascundem.

Această scenă nu este un peisaj.
Este o stare de spirit concretizată.

Se citește izolare voluntară, uzură interioară, retragere din zgomot, refuzul sistemului, căutarea unui loc unde în sfârșit poți respira — chiar dacă aerul este greu.
Este o viziune brută, aproape primitivă, a unui om care a ales să dispară puțin pentru a se regăsi pe deplin.

Casa devine o oglindă.
Un adăpost fragil, tenace, construit la frontiera rezilienței și a renunțării.
Un refugiu pentru cei care merg singuri, pentru cei care continuă chiar și atunci când sunt epuizați, pentru cei care cunosc depresia fără a folosi vreodată cuvântul.

Opera surprinde acest moment în care nu mai fugim de lume…
Se descurcă.
Devii altcineva.
Devenim ermiți de sine.