Ennio Finzi (1931-2024) - Opere transcromatiche






Master în Inovare şi Organizare Culturală, zece ani experienţă în arta italiană contemporană.
| 40 € | ||
|---|---|---|
| 3 € | ||
| 1 € |
Protecția cumpărătorului Catawiki
Plata dvs. este în siguranță la noi până când primiți obiectul. Afișare detalii
Trustpilot 4.4 | 122385 recenzii
Evaluat excelent pe Trustpilot.
Ennio Finzi (1931-2024) prezintă Opere transcromatiche, original din 1978, creioane pastel pe hârtie, 22 × 28 cm, semnat în dreapta jos, înrămătă în Italia, însoțită de certificatul de arhivare eliberat de arhiva Ennio Finzi, în stare excelentă.
Descriere de la vânzător
Scale transcromatiche (1978)
Creion și pasteluri cu ulei pe hârtie
Cu cornice.
Semnat în jos în dreapta.
Operă însoțită de certificat de arhivare emis de arhiva Ennio Finzi.
Operele din perioada transcromatică sunt cele mai semnificative și căutate ale lui Finzi. Tot mai rare și în continuă creștere.
Acea cu patru benzi este o bijuterie pentru colecționarii pasionați de maestru.
Ennio Finzi a fost considerat, neoficial, ultimul pictor spațialist viu; având 16 ani în 1947, după cum a amintit el însuși mai târziu, nu a putut fi înscris în mișcarea picturală a Spazialismului, spre deosebire de Tancredi Parmeggiani (1927 - 1964), care avea atunci douăzeci de ani.
Relația de prietenie și de împărtășire artistică cu marele pictor Tancredi, care a fost celebrată și prin importante scrieri critice și expoziții, cu siguranță l-a determinat să se apropie de unii dintre cei mai mari reprezentanți ai picturii și culturii anilor cincizeci și șaizeci, precum Giuseppe Capogrossi, Ettore Sottsass, Umbro Apollonio, și să colaboreze strâns cu principalii maeștri venețieni ai acelui curent, precum Virgilio Guidi, Riccardo Licata sau Emilio Vedova, fiind întotdeauna Tancredi cel care l-a prezentat marii colecționare americane Peggy Guggenheim. Timp de toți anii cincizeci, Finzi a urmat o cercetare fundamental spațialistă, concentrată pe utilizarea culorii și a efectelor distonice și atonale, interpretând și noile curente muzicale ale acelor ani, de la atonalismul schoenbergian la 'be bop' al jazz-ului afroamerican. În fapt, pentru Finzi, muzica avea o importanță fundamentală, el însuși amintind că percepția culorii pentru el avea loc doar în proporție de 50% prin vedere și în celelalte 50% cu ajutorul auzului, deoarece culoarea nu avea doar o imagine, ci și un sunet.
Din 1960 până în 1978, și din cauza dificultăților de a vinde opere ale spațialistilor într-un moment istoric favorizând alte tipuri de cercetare[1], el a decis să adopte complet principiile cele mai contemporane ale analizei științifice și tehnologice specifice acelor ani, nu însă ca artiștii din Grupul N, care au folosit efectiv electronica și iluminotecnica pentru operele lor[6], ci încercând să creeze aceleași premise printr-o Non-Pictură de tip analitic, alb-negru, care să se îndepărteze de cromatismul intens anterior, concentrându-se pe automatism și combinația ritmurilor[7], apropiindu-se tot mai mult de Cinetism[1].
Din 1978, Finzi a redescoperit culoarea, deschizând o perioadă care a urmat într-un mod oarecum acelui bombardament copleșitor de imagini care, la începutul anilor '80, a devenit predominant, atât de mult încât, de la jumătatea anilor '80, obosit de acea intensitate, a căutat apoi o formă de întoarcere către interioritatea meditativă, combinând pe fondul negru o utilizare a culorii pentru reapariție, pentru emergență; vezi ciclul „Nero-Acromatico” apoi „Neroiride”, puternic inspirate de muzica lui Luigi Nono, care l-au condus apoi, în anii '90, la seriile „Grammaticando” și apoi „Flipper”, în care a încercat să organizeze un limbaj pictural codificat pentru semne și operații contrastante. Ennio Finzi a căutat în mod constant, de-a lungul anilor, o modalitate de a exprima însăși esența „ideii”, a senzației, folosind mediul pictural ca instrument și fără a dori, în mod aprioric, să construiască un stil recognoscibil, fiind pictură pentru pictură. Considerarea întregului parcurs al muncii sale de-a lungul anilor, cu incongruențele și contradicțiile sale, intuind un fir conducător subteran, mai degrabă decât interpretarea fiecărui moment pictural ca fiind independent, a fost astfel cheia înțelegerii stilului lui Finzi.
A început să expună în 1949 la Fondazione Bevilacqua La Masa din Veneția, unde în 1956 a avut prima sa expoziție personală, fundație care în 1980 i-a dedicat apoi și o antologie.
A participat în 1959 și în 1999 la a VIII-a și a XIII-a Quadriennale de la Roma și în 1986 la a XLII-a Bienală de Artă de la Veneția.
A trăit și a lucrat la Veneția-Mestre, unde a predat la Academia din Veneția. A murit în casa sa din Mestre pe 19 iunie 2024, la vârsta de 93 de ani.
Scale transcromatiche (1978)
Creion și pasteluri cu ulei pe hârtie
Cu cornice.
Semnat în jos în dreapta.
Operă însoțită de certificat de arhivare emis de arhiva Ennio Finzi.
Operele din perioada transcromatică sunt cele mai semnificative și căutate ale lui Finzi. Tot mai rare și în continuă creștere.
Acea cu patru benzi este o bijuterie pentru colecționarii pasionați de maestru.
Ennio Finzi a fost considerat, neoficial, ultimul pictor spațialist viu; având 16 ani în 1947, după cum a amintit el însuși mai târziu, nu a putut fi înscris în mișcarea picturală a Spazialismului, spre deosebire de Tancredi Parmeggiani (1927 - 1964), care avea atunci douăzeci de ani.
Relația de prietenie și de împărtășire artistică cu marele pictor Tancredi, care a fost celebrată și prin importante scrieri critice și expoziții, cu siguranță l-a determinat să se apropie de unii dintre cei mai mari reprezentanți ai picturii și culturii anilor cincizeci și șaizeci, precum Giuseppe Capogrossi, Ettore Sottsass, Umbro Apollonio, și să colaboreze strâns cu principalii maeștri venețieni ai acelui curent, precum Virgilio Guidi, Riccardo Licata sau Emilio Vedova, fiind întotdeauna Tancredi cel care l-a prezentat marii colecționare americane Peggy Guggenheim. Timp de toți anii cincizeci, Finzi a urmat o cercetare fundamental spațialistă, concentrată pe utilizarea culorii și a efectelor distonice și atonale, interpretând și noile curente muzicale ale acelor ani, de la atonalismul schoenbergian la 'be bop' al jazz-ului afroamerican. În fapt, pentru Finzi, muzica avea o importanță fundamentală, el însuși amintind că percepția culorii pentru el avea loc doar în proporție de 50% prin vedere și în celelalte 50% cu ajutorul auzului, deoarece culoarea nu avea doar o imagine, ci și un sunet.
Din 1960 până în 1978, și din cauza dificultăților de a vinde opere ale spațialistilor într-un moment istoric favorizând alte tipuri de cercetare[1], el a decis să adopte complet principiile cele mai contemporane ale analizei științifice și tehnologice specifice acelor ani, nu însă ca artiștii din Grupul N, care au folosit efectiv electronica și iluminotecnica pentru operele lor[6], ci încercând să creeze aceleași premise printr-o Non-Pictură de tip analitic, alb-negru, care să se îndepărteze de cromatismul intens anterior, concentrându-se pe automatism și combinația ritmurilor[7], apropiindu-se tot mai mult de Cinetism[1].
Din 1978, Finzi a redescoperit culoarea, deschizând o perioadă care a urmat într-un mod oarecum acelui bombardament copleșitor de imagini care, la începutul anilor '80, a devenit predominant, atât de mult încât, de la jumătatea anilor '80, obosit de acea intensitate, a căutat apoi o formă de întoarcere către interioritatea meditativă, combinând pe fondul negru o utilizare a culorii pentru reapariție, pentru emergență; vezi ciclul „Nero-Acromatico” apoi „Neroiride”, puternic inspirate de muzica lui Luigi Nono, care l-au condus apoi, în anii '90, la seriile „Grammaticando” și apoi „Flipper”, în care a încercat să organizeze un limbaj pictural codificat pentru semne și operații contrastante. Ennio Finzi a căutat în mod constant, de-a lungul anilor, o modalitate de a exprima însăși esența „ideii”, a senzației, folosind mediul pictural ca instrument și fără a dori, în mod aprioric, să construiască un stil recognoscibil, fiind pictură pentru pictură. Considerarea întregului parcurs al muncii sale de-a lungul anilor, cu incongruențele și contradicțiile sale, intuind un fir conducător subteran, mai degrabă decât interpretarea fiecărui moment pictural ca fiind independent, a fost astfel cheia înțelegerii stilului lui Finzi.
A început să expună în 1949 la Fondazione Bevilacqua La Masa din Veneția, unde în 1956 a avut prima sa expoziție personală, fundație care în 1980 i-a dedicat apoi și o antologie.
A participat în 1959 și în 1999 la a VIII-a și a XIII-a Quadriennale de la Roma și în 1986 la a XLII-a Bienală de Artă de la Veneția.
A trăit și a lucrat la Veneția-Mestre, unde a predat la Academia din Veneția. A murit în casa sa din Mestre pe 19 iunie 2024, la vârsta de 93 de ani.
