Francesco Messina (1900-1995) - Cavalli

Litografie pe hârtie în 4 culori - Operă semnată manual în partea de jos-dreaptă și numerotată în partea de jos-stânga - cm.50x70 - anul 1988 - ediție limitată - exemplar care va fi expediat însoțit de certificat de garanție 86/100 - fără ramă - condiții excelente - colecție privată - cumpărare și proveniență Italia - expediere prin UPS - SDA - TNT - DHL - BRT.
Biografie
Francesco Messina s-a născut la 15 decembrie 1900 în Linguaglossa, un mic oraș la picioarele Etnei, din Angelo Messina și Ignazia Cristaldi. Familia lui este foarte umilă: pentru a scăpa de sărăcie, în 1901 părinții săi decid să emigreze în America. Ajuns în Genoa, familia Messina nu se urcă la bord pentru că este prea săracă pentru a-și permite traversarea și se stabilește în vico Fosse Del Colle, în inima uneia dintre cele mai populare zone ale orașului, unde viitorul artist își petrece o copilărie singuratică între străduțe, cheiurile portului și stânci. În curând este atras de sculptură: ziua Messina lucrează în atelierele marmoranilor, unde este inițiat în meserie; seara urmează cursuri pentru a termina școala elementară și cursuri de desen. În atelierele marmoranilor care gravitează în jurul cimitirului Staglieno, Messina ia conștiența materialelor sculpturii (în special marmură și bronz) și învață tehnicile de prelucrare: relația cu materia și cunoașterea tehnicilor tradiționale ale sculpturii vor fi puncte de plecare și referință indispensabile pentru practicarea artistică. După ce a luptat în Primul Război Mondial, se întoarce la Genoa, frecventează cursurile la Academia Ligustică de Arte Frumoase și leagă relații cu diverși scriitori și intelectuali, printre care Eugenio Montale, care îl inițiază în poezie, și Salvatore Quasimodo. În 1921 expune la I Bienală din Napoli și din 1922 începe să participe la cea de la Veneția, unde este prezent în toate edițiile până în 1942, an în care câștigă Premiul întâi, și unde cunoaște artiști ca Carlo Carrà și Adolfo Wildt. În 1922 cunoaște Bianca Fochessati Clerici, o femeie înstărită deja căsătorită și cu un fiu, care va deveni soția lui abia în 1943. Unul dintre puținii prieteni ai cuplului este Montale: împreună cu el Messina efectuează unul dintre primele sale voiaje de instruire artistică vizitând principalele orașe din Toscana. În 1926 expune pentru prima dată la Milano, la expoziția Il Novecento Italiano, unde prezintă un autoportret al său și îl cunoaște pe colegul Arturo Martini, amic și rival. În 1929 ține tot la Milano prima sa expoziție personală prezentată de Carlo Carrà și începe să expună tot mai frecvent și în străinătate. La treizeci și doi de ani se mută în capitala Lombardiei, pe care o frecventase deja pentru inițiative culturale și forje, unde intră în contact cu reprezentanți ai culturii, cum ar fi Alfonso Gatto și Giorgio Morandi. În această perioadă întreprinde călătorii de studiu în marile muzee europene și în Grecia, unde intră în contact direct cu mica statuie clasică. Cu ocaziile acestea, Messina are ocazia să vadă, și deseori să atingă cu mâna, operele antichității clasice de la care să învețe lecții și care pentru el reprezintă perfecțiunea spre care ar trebui să tindă artistul. Interesul pentru antic și nevoia unui contact direct cu operele trecutului se materializează și în crearea unei mici colecții arheologice, formată din aproximativ șaizeci de piese de producție greacă, romană și etruscă, și din obiecte de origine egipteană, chineză și mesoamericană. Artistul o va ține expusă în sufragerie casa lui din Milano, cu intenția de a o dona apoi la Milano, orașul său adoptiv. Nucleul cel mai consistent al colecției este format din statuete de teracotă de producție greacă și magna-greacă, care înfățișează ponei, imagini feminine drapat, nuduri – toate subiecte dragi artistului și care păstrează încă, în unele cazuri, urme de culori vii. Policromia, tipică artei clasice, se regăsește în multe lucrări ale lui Messina, care va acorda mare atenție culorii în sculpturile sale din teracotă, ghips și bronz. Reflecția sa asupra artei clasice și a tradiției se împletește cu experiențe și cu o cercetare deschisă la stimulii vremii sale. La finalul anilor douăzeci devine artist de renume național, devenind unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai artei italiene. În 1934 obține prin concurs catedra de sculptură la Brera ca succesor al lui Adolfo Wildt; doi ani mai târziu este numit și director al tuturor școlilor de artă ale Academiei. Din cauza apropierii sale de regimul fascist, evident în comisiunile și în numeroasele portrete ale unor înalți reprezentanți ai guvernului efectuate în timpul celui de-al doilea război mondial este îndepărtat de la învățământ. Însă deja în 1947 își recapătă catedra la Brera, tot datorită intervenției unor amici antifascisti, printre care Renato Guttuso și Sirio Musso. În același an primește recunoașteri internaționale din critică și public, expoziționând la Buenos Aires, la îndemnul prietenului Lucio Fontana, și la Philadelphia. În anii cincizeci, sculptorul este foarte ocupat cu expoziții în Italia și în străinătate și este extrem de solicitat atât pentru opere publice și monumentale, cât și pentru lucrări private. Dintre cele mai faimoase opere publice, realizate între sfârșitul anilor cincizeci și anii șaizeci, se numără busturile lui Giacomo Puccini și Pietro Mascagni pentru Teatrul alla Scala, Monumentul Sfintei Caterina la Castelul Sant’Angelo, Monumentul lui Pio XII pentru Bazilica Sfântul Petru, Calul muribund pentru RAI, care îl fac celebru în fața marelui public. Devine frecvent să acordă interviuri și apariții publice, în care i se laudă abilitatea de desenator, sculptor, pictor și, de asemenea, poet. Chiar și în acești ani își menține căutarea figurativă și de inspirație clasică, care întâlnește aprobări, dar și rezistențe și opoziții. Messina rămâne credincios acestei alegi spre tradiție și realism chiar când colegii și prietenii își iau direcții diferite. Cu aceste premise, sculptorul abordează temele care interesează cel mai mult cercetarea sa artistică: portretul; reprezentarea corpului și mișcării; gustul pentru fragment, tipic secolului XX, dar care pentru Messina reprezintă, de asemenea, un apel arheologic la ruine, util pentru a exprima trecerea timpului. Procesul său creativ pornește de la studiu după real, desenul, urmat de modelul în teracotă de transpus, adică realizat, în bronz sau marmură. La începutul anilor șaptezeci, după pensie, Francesco Messina își stabilește studioul în fosta biserică a Sfântului Sixt, încuviințată de Primărie în schimbul unor lucrări de restaurare complete ale clădirii. În acest spațiu Messina creează nu doar noul său laborator, ci și muzeul său monografic, în principal datorită unei selecții de opere donate orașului Milano și care constituie nucleul inițial al colecției Studio Museo. Totodată, Messina alege să doneze unele opere sale către muzee italiene importante, cum ar fi Muzeul Național al Bargello din Florența, și străine, ca Galeria de Artă Modernă din München, Muzeul Pushkin din Moscova și Ermitajul din Sankt Petersburg. În 1994 primește Premiul pentru Sculptură din partea conducerii Consiliului de Miniștri. Își încetează activitatea la 13 septembrie 1995 la Milano, orașul care l-a primit și găzduit o bună parte a vieții și care i-a conferit cu ani înainte cetățenia onorifică. Președinția Republicii îi acordă postum Premiul pentru Cultură."