Francesco Messina (1900-1995) - Nudo

Litografia pe hârtie în 3 culori - Operă semnată de mână în jos la dreapta și numerotată în jos la stânga - cm.50x70 - an 1989 - ediție limitată - exemplar ce va fi expediat însoțit de certificat de garanție 57/100 - fără ramă - condiții excelente - colecție privată - achiziție și proveniență Italia - expediere prin UPS - SDA - DHL - TNT - BRT.
Biografie
Francesco Messina se naște la 15 decembrie 1900 în Linguaglossa, un mic oraș la picioarele Etnei, din Angelo Messina și Ignazia Cristaldi. Familia sa este foarte umilă: pentru a scăpa de sărăcie, în 1901 părinții săi decid să emigreze în America. Ajuns în Genova, familia Messina nu se embarcă pentru că era prea săracă pentru a-și permite călătoria și se stabilește în vico Fosse Del Colle, în inima uneia dintre cele mai populare zone ale orașului, unde tânărul artist își petrece o copilărie retrasă printre străduțe, cheiul portului și stâncile; curând este atras de sculptură: în timpul zilei Messina lucrează în atelierele marmolariilor, unde este inițiat în meserie; seara urmează cursuri pentru a finaliza școala primară și cursuri de desen. În atelierele marmorarilor din jurul Cimitirului Staglieno, Messina devine conștient de materialele sculpturii (mai ales marmură și bronz) și învață tehnicile de prelucrare: relația cu materia și cunoașterea tehnicilor tradiționale ale sculpturii vor fi puncte de plecare și de referință indispensabile ale acestui destin artistic. După ce luptă în Primul Război Mondial, se întoarce în Genova, urmează cursurile Academiei Ligustice de Belle Arte și stabilește legături cu diverși scriitori și intelectuali, printre care Eugenio Montale, care îl inițiază în poezie, și Salvatore Quasimodo. În 1921 expune la I Bienale de Napoli iar din 1922 începe să participe la cea de la Veneția, unde este prezent în toate edițiile până în 1942, an în care câștigă Premiul I, și unde cunoaște artiști ca Carlo Carrà și Adolfo Wildt. În 1922 îl întâlnește pe Bianca Fochessati Clerici, o femeie înstărită, deja măritată și cu un fiu, care va deveni soția lui doar în 1943. Unul dintre puținii prieteni ai cuplului este Montale: împreună cu el Messina întreprinde una dintre primele călătorii de instruire artistică vizitând principalele orașe din Toscana. În 1926 expune pentru prima dată la Milano, la expoziția „Novecento Italiano”, unde își prezintă un Autoportret și îl cunoaște pe colegul Arturo Martini, prieten și rival. În 1929 organizează tot la Milano prima sa expoziție personală prezentată de Carlo Carrà și începe să expună tot mai frecvent și în străinătate. La vârsta de treizeci și doi de ani se mută în capitala Lombardiei, pe care deja o frecventa pentru inițiative culturale și pentru turnătoriile, unde intră în contact cu exponenți ai culturii, precum Alfonso Gatto și Giorgio Morandi. În acest interval pornește în călătorii de studiu în marile muzee europene și în Grecia, unde intră în contact direct cu statuia clasică mare. Cu ocaziile acestea, Messina are prilejul să vadă, și adesea să atingă cu mâna, operele antichității clasice, de unde își extrage învățături și pe care le percepe ca perfecțiunea la care artistul trebuie să tindă. Interesul pentru antic și nevoia unui contact direct cu operele trecutului se concretizează și în crearea unei mici colecții arheologice, alcătuită din circa șaptezeci de piese de producție greacă, romană și etruscă, precum și mărfuri de origine egipteană, chineză și mesoamericană. Artistul o va ține expusă în salonul casei sale milaneze, cu intenția de a o dona ulterior orașului Milano, orașul său adoptiv. Nucleul cel mai consistent al colecției este format din statuete din ceramică de producție greacă și magno-grecă, care reprezintă caluțișuri, imagini feminine drapate, nuduri – toate subiecte dragi artistului și care păstrează încă în unele cazuri urme de vopsele vii. Polichromia, specifică artei clasice, se regăsește în multe opere ale lui Messina, care va acorda o mare atenție culorii în sculpturile sale din ceramică, ipsos și bronz. Reflecția sa asupra artei clasice și asupra tradiției se împletește cu experimente multiple și cu o căutare deschisă la stimulii vremurilor sale. Până la sfârșitul anilor 20 devine artist de faimă națională, devenind unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai artei italiene. În 1934 obține prin concurs catedra de sculptură la Academia de Brera ca succesor al lui Adolfo Wildt; doi ani mai târziu este numit director al tuturor școlilor de artă din Academia. Din cauza apropierii sale față de regimul fascist, evident în comisiuni și în numeroasele portrete ale celor mai înalți oficiali ai guvernului pe care le execută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la sfârșitul războiului este evacuat din învățământ. Însă deja în 1947 își recapătă catedra la Brera, în parte și datorită intervenției unor amici antifasisti, printre care Renato Guttuso și Sirio Musso. În același an obține recunoașteri internaționale din partea criticii și publicului, expoziții la Buenos Aires, la îndemnul prietenului Lucio Fontana, și la Philadelphia. În anii cincizeci, destinul sculptorului este extrem de ocupat cu expoziții în Italia și în străinătate, și este solicitat atât pentru opere publice și monumentale, cât și pentru opere private. Dintre lucrările sale publice cea mai faimoasă, realizate între sfârșitul anilor cincizeci și anii șaizeci, sunt busturi ale lui Giacomo Puccini și Pietro Mascagni pentru Teatrul la Scala, Monumentul Sfintei Ecaterina de la Castel Sant’Angelo, Monumentul lui Pius XII pentru Basilica di San Pietro, Calul muribund pentru RAI, care îl fac celebru în rândul marelui public. Interviuri și apariții publice devin din ce în ce mai frecvente, în care este lăudată abilitatea sa de desenator, sculptor, pictor și, de asemenea, poet. Chiar și în acești ani își continuă cercetarea figurativă și de derivare clasică, care întâmpină aprobări dar și rezistențe—opositions. Messina rămâne loial acestei alegeri de tradiție și realism chiar și atunci când colegii și prietenii își iau direcții diferite. Cu aceste premize, sculptorul abordează temele care interesează cel mai mult cercetarea sa artistică: portretul; reprezentarea corpului și a mișcării; gustul pentru fragment, tipic secolului XX, dar care pentru Messina reprezintă și un apel arheologic către ruine, util pentru a exprima efemeritatea lucrurilor. Procesul său creativ pornește de la studiul de la viață, de la desen, urmat de modelul în ceramică pe care îl transformă sau îl realizează, în bronz sau în marmură. La începutul anilor șaptezeci, după pensionare, Francesco Messina își stabilește studioul în fostul Biserica Sfântul Sisto, concesionat de autoritate în schimbul unui complet restaurări a clădirii. În acest spațiu Messina creează nu numai noul său laborator, ci și muzeul său monografic, în principal datorită selecției de opere donate orașului Milano și care alcătuiesc nucleul inițial al colecției Studio Museo. În același timp, Messina alege să doneze câteva dintre operele sale muzeelor italiene importante, precum Museo Nazionale del Bargello din Florența, și celor străine, cum ar fi Galleria di Arte Moderna din München, Muzeul Pushkin din Moscova și Ermitajul din Sankt Petersburg. În 1994 primește Premiul pentru Sculptură din partea Cancelariei Prezidențiale a Consiliului de Miniștri. Își dă sfârșitul la 13 septembrie 1995 la Milano, oraș pe care l-a primit și găzduit o bună parte din viață și care i-a conferit cu ani în urmă cetățenia onorifică. Cancelaria Prezidenței Republicii îi conferă postum Premiul pentru Cultură."