Joseph Beuys (1921-1986) - "L'Udito"





Protecția cumpărătorului Catawiki
Plata dvs. este în siguranță la noi până când primiți obiectul. Afișare detalii
Trustpilot 4.4 | 133090 recenzii
Evaluat excelent pe Trustpilot.
Joseph Beuys, „L'Udito“ litografie ediţie limitată semnată manual, 29 x 23 cm, Italia, 1974, în stare excelentă.
Descriere de la vânzător
Joseph Beuys, „L'udito”. Reproducere litografică (3 culori offset) a operei originale de Joseph Beuys „L'Udito” executată expres pentru Bolaffiarte. 5000 de exemplare numerotate poartă semnătura autografă a Artistului (exemplarul nostru nr. 3479). Ștampilă uscată Bolaffi. În stare bună. Rar de găsit asociat cu revista și în ambalajul său original. În licitație fără rezervă!!!!
Joseph Beuys (pron. IPA: ˈjoːzɛf ˈbɔʏs; Krefeld, 12 mai 1921 – Düsseldorf, 23 ianuarie 1986) a fost un pictor, sculptor și performer german.
Biografie
Născut în Krefeld în 1921, el susținea că a văzut lumina în Kleve, de la negustorul Josef Jakob Beuys (1888–1958) și de la Johanna Maria Margarete Hülsermann (1889–1974). În tinerețe urmează Hindenburg-Oberschule din Kleve și aderă la nazism intrând în tineretul hitlerian.
Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial îl surprinde înrolat în aviație, fiind antrenat ca operator radio de la bord, dobândind gradul de sergent. În martie 1944, în timpul unei misiuni de război pe Frontul de Est, avionul Stuka în care zbura ca operator radio/mitralier a căzut pe sol, în teritoriu controlat de germani, din cauza unei furtuni bruște de zăpadă, în regiunea Crimeii.
Pilotul a murit pe loc, iar el a rămas rănit și va fi recuperat a doua zi de o echipă de salvare și internat în spital. Ulterior va susține că a fost salvat de intervenția unui grup de nomazi tătari care, găsindu-l pe pragul morții, l-au tratat făcând uz de practicile vechi ale medicinii lor. Această experiență – în realitate o legendă – este adesea revendicată ca determinantă pentru traseul creativ al artistului, marcat de căutarea unei armonii superioare între om și natură, ceea ce a determinat mulți critici să-i atribuie porecla de „șaman” al artei.
Această „legendă” este povestită în filmul „Werk ohne Autor” (Opera fără autor) de Florian Henckel von Donnersmarck, 2018, unde personajul Beuys este interpretat de actorul Oliver Masucci.
În timpul războiului petrece câteva perioade în Foggia, unde va lua decizia de a-și dedica viața artei. Foggia va rămâne unul dintre cele mai îndrăgite locuri de Beuys, pe care îl va aminti până în anii săi târzii, descriindu-l drept locul care își amintește cel mai mult. Acest oraș din Puglia îi va inspira mai multe opere, dintre care Die Leute sind ganz prima din Foggia [Oamenii din Foggia sunt minunați] (1973), întrezărind în simplitatea locuitorilor săi și în tradițiile rurale un exemplu unic de armonie între om și natură. Pe parcursul vieții sale, Beuys se va întoarce în mai multe rânduri la Foggia, trăind îndeaproape cu oamenii. În anii 80 a comunicat criticului de artă Michele Bonuomo intenția de a dona orașului respectiv un număr mare de opere, însă proiectul nu a fost niciodată dus la îndeplinire, inclusiv din cauza decesului prematur al artistului. Recent, legătura dintre Beuys și Capitanata este redescoperită și valorizată atât prin studii de specialitate, cât și prin conferințe publice care au subliniat prioritatea lui Foggia în parcursul uman și artistic al lui Joseph Beuys.
După perioada petrecută în Puglia, luptă pe Frontul de Vest în cadrul unei unități de parașutiști. Spre sfârșitul conflictului, în 1945, este făcut prizonier de britanici. Întâmplările legate de război vor marca profund viața artistului, care în a doua jumătate a anilor cincizeci intră într-o profundă criză interioară, pe care o va depăși cu ajutorul prietenilor Hans și Franz van der Grinten. În acest context, proiectul monumentului comemorativ al căzuților în război la Büderich capătă o funcție aproape catartică. În 1959 se căsătorește cu Eva Wurmbach. De formare catolic, Beuys aderă ulterior la antroposofia lui Rudolf Steiner.
Joseph Beuys în timpul întâlnirii Beuys-Burri (organizată de Italo Tomassoni) la Perugia, la 3 aprilie 1980
Anul 1961 marchează obținerea catedrei de sculptură monumentală la Kunstakademie din Düsseldorf, pe care o frecventase ca student imediat după război, urmând cursurile lui Josef Enseling și Ewald Mataré. Împreună cu George Maciunas, Nam June Paik, Wolf Vostell și Charlotte Moorman, participă la Copenhaga, Londra și Wiesbaden la primele evenimente legate de grupul „Fluxus”, un grup de artiști europeni și americani uniți prin dorința de a recrea sensul artei în raport cu receptarea sa socială. În 1963 organizează, la Kunstakademie din Düsseldorf, Festum Fluxorum Fluxus. În anii șaizeci, Beuys se dedică creării obiecte-sculpturi-instalații, rezultate din operații artistice menite să provoace o conștiință critică în public. În 1964 inaugură lungul șir de „Acțiuni”: Der Chef, Das Schweigen Marcel Duchamps wird überwertet; ... und in uns... unter uns... landunter și Wie man einem toten Hasen Bilder erklärt (1965); Eurasia și... mit Braunkreuz (1966); Manresa, Hauptstrom, Der Stahltisch/Handaktion, Iphigenie/Titus Andronicus (1969); I like America and America likes me (1974).
În 1970, Joseph Beuys a fost profesor de sculptură la Kunstakademie din Düsseldorf. Cel mai tânăr student al Kunstakademie din Düsseldorf a fost Elias Maria Reti, care studiase arta cu el la vârsta de doar cincisprezece ani[5].
După o perioadă petrecută la Napoli și Foggia, ajunge în Bolognano (Pescara) în 1972, invitat de cuplurile Lucrezia De Domizio și Buby Durini, și revine de multe ori în anii următori. La Bolognano desfășoară o serie de activități artistice, printre care înființarea Institutului pentru Reînnoirea Agriculturii (1976), crearea Plantației Paradise cu plantarea a 7000 de plante pentru refacerea biodiversității (1982), opera Olivestone (1984) prezentă în prezent la Kunsthaus din Zurich. În 1984 devine cetățean de onoare al orașului Bolognano.
În 1980, pe 3 aprilie, a avut loc o întâlnire-confruntare importantă cu Alberto Burri la Rocca Paolina din Perugia, organizată de Italo Tomassoni. Cele șase table de desen realizate și apoi ilustrate de artistul german în timpul performance-ului în Sala Cannoniera a Rocca Paolina, sunt astăzi expuse la Muzeul Civic din Palazzo della Penna din Perugia. Burri a înlocuit „Cretto” în fier pe care îl expusese cu ocazia (Grande Nero RP, astăzi vizibil sub numele de Grande Ferro la Muzeul Burri din Palazzo Albizzini din Città di Castello) cu o impresionantă sculptură neutră neagră cinetică: Grande Nero (1984), încă prezentă la Rocca Paolina.
Cel very cunoscut în Statele Unite, Beuys devine prieten și admirator al lui Andy Warhol, pe care îl poate fi considerat, într-un anumit sens, antiteza lui ideologică dar și artistul care, împreună cu el, întruchipează liniile fundamentale ale artei vizuale a perioadei postbelice.
Dintre numeroșii actori culturali și critici italieni cu care a colaborat, amintim: Lucrezia De Domizio Durini, Lucio Amelio, Italo Tomassoni, Arturo Schwarz, Achille Bonito Oliva, Fulvio Abbate, Germano Celant, Gian Ruggero Manzoni, alături de marele curator elvețian Harald Szeemann.
În 1981 este unul dintre primii care răspund chemării galeristului Lucio Amelio, care, în urma cutremurului care a devastat Campania în 1980, a cerut artiștilor din peisajul contemporan apropiat să creeze o operă având ca temă cutremurul.[6] Beyus realizează atunci Terremoto in Palazzo, o instalație compusă din vechi blaturi de lucru găsite în zonele afectate de cutremur, la care adaugă elemente de sticlă și ceramică care să transmită ideea fragilității și a echilibrului precare.[7] Opera face parte din colecția Terrae Motus și se află expusă la Reggia di Caserta.[8]
Îndemnat de mereu preocupat de teme ecologiste, Beuys a dat o contribuție esențială la fondarea mișcării Verziilor în Germania. În 1982, invitat să participe la cea de-a șaptea ediție a marelui expoziții „documenta” ce are loc la fiecare cinci ani în orașul Kassel, el a exprimat această sensibilitate printr-una dintre cele mai sugestive opere ale sale: 7000 de stejari. Nu este o sculptură tradițională, ci un mare triunghi amplasat în fața Muzeului Federiciano, alcătuit din 7000 pietre de bazalt, fiecare dintre ele fiind „adoptabilă” de un potențial cumpărător. Venitul din vânzarea fiecărei pietre a fost folosit de-a lungul anilor pentru a planta un stejar. Operațiunea, încheiată oficial în 1987, la un an după moartea artistului, ar trebui de fapt să fie finalizată, întrucât vor dura aproximativ trei sute de ani până ce cele 7000 de stejari vor deveni pădurea mare pe care o visase Joseph Beuys, însă, depășind chiar limitele timpului existenței sale, a reușit să transforme o acțiune obișnuită și adesea banalizată, precum plantarea copacilor, într-un mare ritual colectiv capabil să evoce semnificațiile cele mai profunde ale raportului dintre om și natură.
Un omagiu adus lui Beuys și instalației sale celebre cunoscute drept Block Beuys (Hessisches Landesmuseum Darmstadt) a fost reprezentat de performanța Natias Neutert Sympathie für Piano und Pump, prezentată pentru prima dată la Martin-Gropius-Bau din Berlin în 1988.
Joseph Beuys, „L'udito”. Reproducere litografică (3 culori offset) a operei originale de Joseph Beuys „L'Udito” executată expres pentru Bolaffiarte. 5000 de exemplare numerotate poartă semnătura autografă a Artistului (exemplarul nostru nr. 3479). Ștampilă uscată Bolaffi. În stare bună. Rar de găsit asociat cu revista și în ambalajul său original. În licitație fără rezervă!!!!
Joseph Beuys (pron. IPA: ˈjoːzɛf ˈbɔʏs; Krefeld, 12 mai 1921 – Düsseldorf, 23 ianuarie 1986) a fost un pictor, sculptor și performer german.
Biografie
Născut în Krefeld în 1921, el susținea că a văzut lumina în Kleve, de la negustorul Josef Jakob Beuys (1888–1958) și de la Johanna Maria Margarete Hülsermann (1889–1974). În tinerețe urmează Hindenburg-Oberschule din Kleve și aderă la nazism intrând în tineretul hitlerian.
Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial îl surprinde înrolat în aviație, fiind antrenat ca operator radio de la bord, dobândind gradul de sergent. În martie 1944, în timpul unei misiuni de război pe Frontul de Est, avionul Stuka în care zbura ca operator radio/mitralier a căzut pe sol, în teritoriu controlat de germani, din cauza unei furtuni bruște de zăpadă, în regiunea Crimeii.
Pilotul a murit pe loc, iar el a rămas rănit și va fi recuperat a doua zi de o echipă de salvare și internat în spital. Ulterior va susține că a fost salvat de intervenția unui grup de nomazi tătari care, găsindu-l pe pragul morții, l-au tratat făcând uz de practicile vechi ale medicinii lor. Această experiență – în realitate o legendă – este adesea revendicată ca determinantă pentru traseul creativ al artistului, marcat de căutarea unei armonii superioare între om și natură, ceea ce a determinat mulți critici să-i atribuie porecla de „șaman” al artei.
Această „legendă” este povestită în filmul „Werk ohne Autor” (Opera fără autor) de Florian Henckel von Donnersmarck, 2018, unde personajul Beuys este interpretat de actorul Oliver Masucci.
În timpul războiului petrece câteva perioade în Foggia, unde va lua decizia de a-și dedica viața artei. Foggia va rămâne unul dintre cele mai îndrăgite locuri de Beuys, pe care îl va aminti până în anii săi târzii, descriindu-l drept locul care își amintește cel mai mult. Acest oraș din Puglia îi va inspira mai multe opere, dintre care Die Leute sind ganz prima din Foggia [Oamenii din Foggia sunt minunați] (1973), întrezărind în simplitatea locuitorilor săi și în tradițiile rurale un exemplu unic de armonie între om și natură. Pe parcursul vieții sale, Beuys se va întoarce în mai multe rânduri la Foggia, trăind îndeaproape cu oamenii. În anii 80 a comunicat criticului de artă Michele Bonuomo intenția de a dona orașului respectiv un număr mare de opere, însă proiectul nu a fost niciodată dus la îndeplinire, inclusiv din cauza decesului prematur al artistului. Recent, legătura dintre Beuys și Capitanata este redescoperită și valorizată atât prin studii de specialitate, cât și prin conferințe publice care au subliniat prioritatea lui Foggia în parcursul uman și artistic al lui Joseph Beuys.
După perioada petrecută în Puglia, luptă pe Frontul de Vest în cadrul unei unități de parașutiști. Spre sfârșitul conflictului, în 1945, este făcut prizonier de britanici. Întâmplările legate de război vor marca profund viața artistului, care în a doua jumătate a anilor cincizeci intră într-o profundă criză interioară, pe care o va depăși cu ajutorul prietenilor Hans și Franz van der Grinten. În acest context, proiectul monumentului comemorativ al căzuților în război la Büderich capătă o funcție aproape catartică. În 1959 se căsătorește cu Eva Wurmbach. De formare catolic, Beuys aderă ulterior la antroposofia lui Rudolf Steiner.
Joseph Beuys în timpul întâlnirii Beuys-Burri (organizată de Italo Tomassoni) la Perugia, la 3 aprilie 1980
Anul 1961 marchează obținerea catedrei de sculptură monumentală la Kunstakademie din Düsseldorf, pe care o frecventase ca student imediat după război, urmând cursurile lui Josef Enseling și Ewald Mataré. Împreună cu George Maciunas, Nam June Paik, Wolf Vostell și Charlotte Moorman, participă la Copenhaga, Londra și Wiesbaden la primele evenimente legate de grupul „Fluxus”, un grup de artiști europeni și americani uniți prin dorința de a recrea sensul artei în raport cu receptarea sa socială. În 1963 organizează, la Kunstakademie din Düsseldorf, Festum Fluxorum Fluxus. În anii șaizeci, Beuys se dedică creării obiecte-sculpturi-instalații, rezultate din operații artistice menite să provoace o conștiință critică în public. În 1964 inaugură lungul șir de „Acțiuni”: Der Chef, Das Schweigen Marcel Duchamps wird überwertet; ... und in uns... unter uns... landunter și Wie man einem toten Hasen Bilder erklärt (1965); Eurasia și... mit Braunkreuz (1966); Manresa, Hauptstrom, Der Stahltisch/Handaktion, Iphigenie/Titus Andronicus (1969); I like America and America likes me (1974).
În 1970, Joseph Beuys a fost profesor de sculptură la Kunstakademie din Düsseldorf. Cel mai tânăr student al Kunstakademie din Düsseldorf a fost Elias Maria Reti, care studiase arta cu el la vârsta de doar cincisprezece ani[5].
După o perioadă petrecută la Napoli și Foggia, ajunge în Bolognano (Pescara) în 1972, invitat de cuplurile Lucrezia De Domizio și Buby Durini, și revine de multe ori în anii următori. La Bolognano desfășoară o serie de activități artistice, printre care înființarea Institutului pentru Reînnoirea Agriculturii (1976), crearea Plantației Paradise cu plantarea a 7000 de plante pentru refacerea biodiversității (1982), opera Olivestone (1984) prezentă în prezent la Kunsthaus din Zurich. În 1984 devine cetățean de onoare al orașului Bolognano.
În 1980, pe 3 aprilie, a avut loc o întâlnire-confruntare importantă cu Alberto Burri la Rocca Paolina din Perugia, organizată de Italo Tomassoni. Cele șase table de desen realizate și apoi ilustrate de artistul german în timpul performance-ului în Sala Cannoniera a Rocca Paolina, sunt astăzi expuse la Muzeul Civic din Palazzo della Penna din Perugia. Burri a înlocuit „Cretto” în fier pe care îl expusese cu ocazia (Grande Nero RP, astăzi vizibil sub numele de Grande Ferro la Muzeul Burri din Palazzo Albizzini din Città di Castello) cu o impresionantă sculptură neutră neagră cinetică: Grande Nero (1984), încă prezentă la Rocca Paolina.
Cel very cunoscut în Statele Unite, Beuys devine prieten și admirator al lui Andy Warhol, pe care îl poate fi considerat, într-un anumit sens, antiteza lui ideologică dar și artistul care, împreună cu el, întruchipează liniile fundamentale ale artei vizuale a perioadei postbelice.
Dintre numeroșii actori culturali și critici italieni cu care a colaborat, amintim: Lucrezia De Domizio Durini, Lucio Amelio, Italo Tomassoni, Arturo Schwarz, Achille Bonito Oliva, Fulvio Abbate, Germano Celant, Gian Ruggero Manzoni, alături de marele curator elvețian Harald Szeemann.
În 1981 este unul dintre primii care răspund chemării galeristului Lucio Amelio, care, în urma cutremurului care a devastat Campania în 1980, a cerut artiștilor din peisajul contemporan apropiat să creeze o operă având ca temă cutremurul.[6] Beyus realizează atunci Terremoto in Palazzo, o instalație compusă din vechi blaturi de lucru găsite în zonele afectate de cutremur, la care adaugă elemente de sticlă și ceramică care să transmită ideea fragilității și a echilibrului precare.[7] Opera face parte din colecția Terrae Motus și se află expusă la Reggia di Caserta.[8]
Îndemnat de mereu preocupat de teme ecologiste, Beuys a dat o contribuție esențială la fondarea mișcării Verziilor în Germania. În 1982, invitat să participe la cea de-a șaptea ediție a marelui expoziții „documenta” ce are loc la fiecare cinci ani în orașul Kassel, el a exprimat această sensibilitate printr-una dintre cele mai sugestive opere ale sale: 7000 de stejari. Nu este o sculptură tradițională, ci un mare triunghi amplasat în fața Muzeului Federiciano, alcătuit din 7000 pietre de bazalt, fiecare dintre ele fiind „adoptabilă” de un potențial cumpărător. Venitul din vânzarea fiecărei pietre a fost folosit de-a lungul anilor pentru a planta un stejar. Operațiunea, încheiată oficial în 1987, la un an după moartea artistului, ar trebui de fapt să fie finalizată, întrucât vor dura aproximativ trei sute de ani până ce cele 7000 de stejari vor deveni pădurea mare pe care o visase Joseph Beuys, însă, depășind chiar limitele timpului existenței sale, a reușit să transforme o acțiune obișnuită și adesea banalizată, precum plantarea copacilor, într-un mare ritual colectiv capabil să evoce semnificațiile cele mai profunde ale raportului dintre om și natură.
Un omagiu adus lui Beuys și instalației sale celebre cunoscute drept Block Beuys (Hessisches Landesmuseum Darmstadt) a fost reprezentat de performanța Natias Neutert Sympathie für Piano und Pump, prezentată pentru prima dată la Martin-Gropius-Bau din Berlin în 1988.

