Ennio Morlotti (1910-1992) - Le rose

Litografie pe hârtie cu 11 culori - Operă semnată manual în jos-dreapta și numerotată în jos-stânga - cm.50x70 - anul 1991 - ediție limitată - exemplar care va fi expediat cu certificat de garanție 61/100 - fără ramă - condiții excelente - colecție privată - achiziție și proveniență Italia - expediere prin UPS - SDA - TNT - DHL - BRT.
Biografie
Ennio Morlotti, unul dintre principalii protagoniști ai poveștii artistice italiene și europene din al doilea sfert al secolului XX, s-a născut în Lecco, pe malul lacului Como, la 21 septembrie 1910, într-o familie în care tatăl era invalid de război iar mama era profesoară.
După ce a trăit prima copilărie școlară într-un camin- internat, unde, de altfel, excela în studiu, a început în 1923 să lucreze ca contabil într-un oleoduct, apoi până în 1936 ca funcționar într-o colorărie și muncitor într-o fabrică mecanică.
În ciuda condițiilor grele de viață din acei ani, se dedica studiului artei vechi în biserici și muzee, interesându-se totodată și de artă contemporană, până ce a obținut ca privatist maturitatea artistică la Brera.
Desfacându-se de fabrică, s-a mutat la Florența și s-a înscris la Academie, unde, sub îndrumarea lui Felice Carena, a obținut diplomă cu o teză despre Giotto, obținând note maxime.
În 1937, grație veniturilor obținute din vânzarea a trei tablouri prezentate la un concurs pentru peisajul lecco, a efectuat o călătorie la Paris unde a văzut operele originale ale îndrăgitelor Cézanne și Picasso.
În 1940 a intrat în grupul Corrente care se inspira din revista universitară „Corrente di vita giovanile”, condusă de Ernesto Treccani, urmând orientarea expresionistă franceză, de la Van Gogh până la Fauvi.
În 1945 s-a căsătorit cu Anna, iar în anul următor s-a înscris în Partidul Comunist, de care a aparținut timp de șase luni; a fost un an dificil din punct de vedere economic, dar productiv din punct de vedere cultural, întrucât a semnat Manifestul Realismului, s-a alăturat Frontului Nou al Artelor și a organizat prima sa expoziție personală la Galeria II Camino din Milano. În acel an, grație bursei de studiu obținute de la Lionello Venturi, ar fi putut să locuiască la Paris pentru doi ani împreună cu Renato Birolli, însă după două luni s-a întors la Milano deoarece nu reușea să picteze; în ciuda acestui fapt, îl cunoștea și vizitase atelierul lui Picasso, întâlnise Braque, Dominguez, De Stael, Sartre și Camus.
A urmat imediat după XXIV-a Bienală de la Veneția (1948), unde a expus împreună cu toți artiștii Frontului Nou al Artei, aceea a fost poziția Morlotti, care împreună cu Birolli s-a separat de membrii „realisti” ai grupului.
Tot în anii ’50 a produs unele dintre cele mai importante opere ale artei informale, nu doar italiene, ci și europene, sigur legate de experiența autorilor precum Wols, Fautrier, De Stael, dar și Pollock și De Kooning.
Bienala a găzduit operele sale de multe ori: în 1950, în 1952 alături de Gruppo degli Otto, în 1954 cu o sală prezentată de Giovanni Testori (distrugând operele expuse imediat după), în 1962 câștigând premiul (ex aequo cu Capogrossi) acordat unui artist italian, în 1964 în cadrul secțiunii „Artă a zilelor noastre în muzeelor”, în 1972 cu o sală personală, în 1988 cu o altă expoziție personală în pavilionul dedicat Italiii și în secțiunea dedicată rassea „Fruntea nouă a Artei la Bienala din 1948”.
În 1986 și în 1992 a fost invitat la Bienala Națională de Artă de la Roma.
Cele mai importante expoziții omogene ale ultimului deceniu sunt cele din 1987 la Locarno, la Milano, și din 1994 la Ferrara, efectuate după moartea sa, survenită la 15 decembrie 1992 la Milano.