Ennio Morlotti (1910-1992) - Le rose

Litografie pe hârtie de 11 culori - Operă semnată manual în jos la dreapta și numerotată în jos la stânga - cm.50x70 - anul 1991 - ediție limitată - exemplar care va fi expediat cu certificat de garanție 50/100 - fără ramă - starea excelentă - colecție privată - achiziție și proveniență Italia - expediere prin UPS - SDA - TNT - DHL - BRT.
Biografie
Ennio Morlotti, unul dintre principalii protagoniști ai circuitului artistic italian și european de la mijlocul secolului XX, s-a născut la Lecco, pe malul lacului Como, la 21 septembrie 1910, într-o familie în care tatăl era invalid de război iar mama era învățătoare.
După ce a trăit primii ani de școală într-un colegiu, unde de altfel se remarca la învățătură, în 1923 a început să lucreze ca contabil într-un soclu de uleiuri, apoi până în 1936 ca funcționar într-un colorific și, ca muncitor într-o fabrică mecanică.
În ciuda condițiilor dure de trai din acei ani, se dedica studiului artei vechi în biserici și muzee, interesându-se și de artă contemporană, până a obține ca autodidact maturitatea artistică la Brera.
După ce și-a dat demisia din fabrică, s-a mutat la Firenze și s-a înscris la Academie, unde, urmărit de Felice Carena, s-a licențiat cu o teză despre Giotto, obținând nota maximă.
În 1937, datorită veniturilor obținute din vânzarea a trei tablouri expuse într-un concurs pentru peisajul lechen, a efectuat o călătorie la Paris unde a văzut operele originale ale îndrăgitelor Cézanne și Picasso.
În 1940 a intrat în grupul Corrente care se inspira din revista universitară „Corrente di vita giovanile”, condusă de Ernesto Treccani, urmând orientarea expresionistă franceză, de la Van Gogh până la Fauvi.
În 1945 s-a căsătorit cu Anna iar anul următor s-a înscris în Partidul Comunist la care a aderat pentru șase luni; a fost un an dificil din punct de vedere economic, dar productiv din punct de vedere cultural, pentru că a semnat Manifestul Realismului, a aderat la Frontul Noul al artelor și a organizat prima sa expoziție personală la Galeria II Camino din Milano. În acel an, datorită bursei de studiu obținute de la Lionello Venturi, ar fi putut să locuiască la Paris timp de doi ani împreună cu Renato Birolli, însă după două luni s-a întors la Milano deoarece nu reușea să picteze; cu toate acestea, known-a cunoscut și vizitat studioul lui Picasso, a întâlnit Braque, Dominguez, De Stael, Sartre și Camus.
Este apoi, imediat după XXIV-a Bienală de la Veneția (1948), unde a expus alături de toți artiștii Frontului Nou al Artelor, că s-a definit poziția Morlotti, care alături de Birolli s-a îndepărtat de membrii „realiști” ai grupului.
Tot în anii ’50 a produs unele dintre operele sale capital ale artei informale, nu doar italiene, ci și europene, cu siguranță legate de experiența autorilor precum Wols, Fautrier, De Stael, dar și Pollock și De Kooning.
Bienala a găzduit de multe ori operele sale, în 1950, în 1952 împreună cu Grupul celor Opt, în 1954 cu o sală prezentată de Giovanni Testori (distrugând operele expuse chiar după), în 1962 câștigând premiul (ex aequo cu Capogrossi) destinat unui artist italian, în 1964 în cadrul secțiunii „Artă de azi în muzee”, în 1972 cu o sală personală, în 1988 cu alta perso­nală în pavilionul dedicat Italiei și în secțiunea dedicată rassei „Fruntea nouă a artelor la Bienala din 1948”.
În 1986 și în 1992 a fost invitat la Quadriennale Națională de Artă din Roma.
Cele mai importante expoziții complete ale ultimului deceniu sunt cele din 1987 la Locarno și la Milano, iar în 1994 la Ferrara, efectuată după moarte, survenită la 15 decembrie 1992 la Milano.