Ennio Morlotti (1910-1992) - Bosco

Litografie pe hârtie în 11 culori - Operă semnată de mână în partea de jos la dreapta și numerotată în partea de jos la stânga - cm.50x70 - an 1991 - ediție limitată - exemplarul va fi expediat cu certificat de garanție VII/L - fără ramă - condiții excelente - colecție privată - achiziție și proveniență Italia - expediere prin UPS - SDA - TNT - DHL - BRT.
Biografie
Ennio Morlotti, unul dintre principalii protagoniști ai poveștii artistice italiene și europene din a doua jumătate a secolului XX, s-a născut la Lecco, pe lacul Como, la 21 septembrie 1910, într-o familie în care tatăl era invalid de război iar mama lucra ca învățătoare.
După ce a petrecut primii ani de școală într-o școală-resedință, unde, între altele, se remarca în studiu, a început în 1923 să lucreze ca contabil într-un producător de ulei, apoi până în 1936 ca funcționar într-un colorific și muncitor într-o fabrică mecanică.
În ciuda condițiilor dure de viață din acei ani, se dedica studiului artei antice în biserici și muzee, interesându-se totodată de arta contemporană, până ce a obținut ca privatist diploma de artă la Brera.
Întreprinzând demisia de la fabrică, s-a mutat la Florența și s-a înscris la Academia, unde, urmărit de Felice Carena, s-a diplomat cu o teză despre Giotto, obținând nota maximă.
În 1937, datorită veniturilor rezultând din vânzarea a trei tablouri expuse la un concurs pentru peisajul lecchian, a efectuat o călătorie la Paris unde a văzut operele originale ale îndrăgitelor Cézanne și Picasso.
În 1940 a intrat în grupul Corrente, care se inspira din revista universitară „Corrente di vita giovanile”, condusă de Ernesto Treccani, urmând orientarea expresionistă franceză, de la Van Gogh la Fauvi.
În 1945 s-a căsătorit cu Anna iar anul următor s-a înscris în Partidul Comunist, al cărui membru a rămas timp de șase luni; a fost un an dificil din punct de vedere economic, dar roditor din punct de vedere cultural, deoarece a semnat Manifestul Realismului, s-a alăturat Frontului Nou al Artei și a susținut prima sa expoziție personală la Galeria II Camino din Milano. În acel an, grație bursei de studiu obținute de la Lionello Venturi, ar fi putut să locuiască în Paris doi ani alături de Renato Birolli, dar după două luni s-a întors la Milano pentru că nu reușea să picteze; cu toate acestea a cunoscut și vizitat studioul lui Picasso, a întâlnit Braque, Dominguez, De Stael, Sartre și Camus.
Ulterior, imediat după cea de-a XXIV-a Bienală de la Veneția (1948), unde a expus împreună cu toți artiștii Frontului Nou al Artiștilor, s-a definit poziția lui Morlotti, care împreună cu Birolli s-a detașat de deoarece membrii „realisti” ai grupului.
Este tocmai în anii ’50 că a produs unele dintre operele capitale ale artei informale, nu doar italiene, ci și europene, cu siguranță legate de experiența autorilor precum Wols, Fautrier, De Stael, dar și Pollock și De Kooning.
Bienala a găzduit operele sale de numeroase ori, în 1950, în 1952 împreună cu Grupul celor Opt, în 1954 cu o sală prezentată de Giovanni Testori (distrugând lucrările expuse imediat după), în 1962 câștigând premiul (ex aequo cu Capogrossi) destinat unui artist italian, în 1964 în cadrul secțiunii „Artă de azi în muzee”, în 1972 cu o sală personală, în 1988 cu alta personală în pavilionul dedicat Italiei și în secțiunea dedicată prezentării „Fruntea nouă a Artei la Bienala din 1948”.
În 1986 și în 1992 a fost invitat la Sala Quadrienale Națională de Arte din Roma.
Cele mai importante expoziții cuprinzătoare ale ultimului deceniu sunt cele din 1987 la Locarno, la Milano, și din 1994 la Ferrara, realizate după moartea sa, survenită la 15 decembrie 1992 la Milano.”}