Honoré de Balzac - Les ressources de Quinola. - 1864

Honoré de Balzac : Resursele lui Quinola.

Paris, Michel Levy, 1864. In-12, [2] f., 95 p.

A treia ediție conformă cu Vicaire, cu mențiunea „conforme cu reprezentația” din 12 octombrie 1863 (Teatrul Vaudeville), adică puțin modificată față de textul primei reprezentații din martie 1842 (Odéon). Originalul a apărut cu un prolog în 1842 la H. Souverain.
Interesant exemplar cu mențiune scrisă de mână pe cotorul fals, a unui actor anonim din acea perioadă: „Am jucat Monipodio pe 13 noiembrie la timp neprevăzut” și pe coperta „13 9bre 63” tot de aceeași mână.
Note care aduc un interes acestei opere a lui Balzac, destul de prost primită la apariție în 1842, cu doar 19 reprezentații, care pare a fi „rehidratată” postum.
Etichetă ex-libris Maurice de Meure cu lungă notă scrisă de mână la creion pe capătul foii.

Legătorie recentă de bună execuție, din demi-leder de abundent model cu colțuri lungi (benzi), dosar cu cinci nervuri, capul aurit.
Foarte bine păstrat, cu coperți și dosar conservate.

Context: Nu complet descurajat de necazurile lui Vautrin, Balzac continuă să scrie pentru teatru, și reușește să dea spre acceptare din 1842 „Resursele lui Quinola” la Odéon.
Critica este nefavorabilă, reprezentațiile tumultoase, chiar dacă piesa are câțiva apărători (Victor Hugo, Lamartine). Piesa se joacă de 19 ori.

La începutul piesei suntem în 1588 în Spania. Armada invincibilă tocmai s-a scufundat. Un om este în închisoare, amenințat de Inchiziția. Slujitorul său, Quinola, încearcă să-l salveze....

Resursele lui Quinola sunt în același timp Farsa de Scapin și Nunta lui Figaro. Ambiția lui Balzac în anii 1840 și până la moartea sa a fost, într-adevăr, să cucerească o faimă similară cu aceea a predecesorilor săi ilustri.

Falimentul Resurselor lui Quinola (1842) a constituit marele deznodământ teatral al lui Balzac. Desigur, toate necazurile sale teatrale i-au fost crunte, dar Balzac considera că Resursele lui Quinola ar trebui să-i permită, nu doar să-și construiască în sfârșit o reputație dramatică, după nenorocirile lui Vautrin, ci și să-și asigure o independență financiară care să-i permită libertatea personală, în special aceea de a călători pentru a se reuni cu doamna Hanska („Dacă am succes, plec; dacă pic, trebuie să fac 4 volume pentru a putea câștiga bani de călătorie”). Dublă ambiție, care nu a dus decât la o dublă dezamăgire. Balzac era totuși convins de calitatea Resurselor lui Quinola. Quinola reprezenta pentru el culminația acelei mari comedii pe care a visat mereu să o scrie, piesa în linia lui „Hromoniul și [de] Figaro”, o piesă înălțătoare care nu putea să-i aducă decât o glorie totală sau o cădere rușinoasă: „[a]vând măreția subiectului, nu există alternativă” scria el Doamnei Hanska. Însă Quinola nu a fost nici una, nici cealaltă. Spre deosebire de Vautrin, piesa a fost jucată, și dacă nu a fost un succes întrucât a cunoscut doar douăzeci de reprezentații, nu a fost nici un eșec zdrobitor.