Camillo Gannelli - "Linea di confine."

Linia de demarcație.
Acrilic material pe panou

Un orizont care arde.

Acest tablou nu-l privești, îl simți pe tine. Este un abstract material care joacă totul pe contrastul elementar dintre cer și pământ, dintre aer și sânge.

Sus, un câmp de galben ocru, aur antic, aproape praf de soare. Penelarea este densă, cu spatulă, vie - se vede amestecul, crăpăturile, zgârieturile. Nu este galben plat, este un galben care a trăit, Oxidat, încălzit de timp.
În jos, un roșu profund, visceral. Vișiniu, rugine, câmp arat după vară. Este greu, terros, reține lumina în loc să o reflecte.
Și în mijloc, cusând cele două lumi, acea linie subțire verde-cupru. Un fir de malahit, mușchi, de nuanțe verzi pe bronz. Este detaliul care salvează totul de retorică: fără ea ar fi doar asfințit. Cu ea devine un peisaj interior.

Mi se pare foarte mult cu Color Field al lui Rothko și al lui Tamburro, dar cu o fizicitate mai italiană, mai materică.
Nu este meditație digitală, este materie adevărată.

Pentru ce funcționează atât de bine pe perete:
În fotografie este atârnat pe un perete alb, lovit în lateral de umbra frunzelor. Și acolo înțelegi totul. Nu are nevoie de ramă, nu are nevoie de galerie. Este un tablou care domesticește lumina. De ziua schimbă: partea galbenă surprinde soarele și pare să se aprindă, partea roșie rămâne acolo, caldă, ca un covor. Seara, cu lumină artificială, devine mai dramatic, aproape nocturn.

Este o operă tăcută, dar nu decorativă. Nu umple un gol. Își ia locul pe perete.
Textura este atât de bogată încât merită să fie văzută în vivo și atinsă aproape cu ochii, de foarte aproape.
Din viața reală ar trebui să vibreze.
Este unul dintre acei tablouri care după o săptămână nu mai vezi ca obiect, ci ca o prezență în casă.