Egiptul Antic, Ptolemaic Lemn Statuetă Isis de doliu. Licență de export în Spania. - 305 mm

Statuetă de doliu Isis
Lemn și gesso
CULTURĂ: Egipteană, perioadă ptolemaică
Perioada: secolul al IV-lea î.Hr. – secolul I î.Hr.
DIMENSIUNI: 305 mm x 90 mm x 115 mm
CONDIȚIE: În condiție bună
PROVENIENȚĂ: Colecție privată olandeză, J.D., achiziționată în anii 2020 de la un dealer de antichități olandez.
PARALEL: Muzeul Metropolitan de Artă, numărul obiectului 12.182.23b. Muzeul Israelului, Ierusalim, numărul de accesie 97.63.194. Muzeul de Artă Frumoasă Boston, numărul de accesie 72.4127.

Include Certificat de Autenticitate și licență de export a Uniunii Europene

Dacă plasați o ofertă în afara Uniunii Europene și câștigați obiectul, trebuie să solicităm o nouă licență de export către țara dvs., iar livrarea va întârzia între 3 și 5 săptămâni.

În perioada ptolemaică (305–30 î.Hr.), Isis era cea mai proeminentă zeiță a pantheonului egiptean, venerată atât ca mamă, cât și ca jelitoare. În rolul său de Isis plângătoare, era sora și soția lui Osiris, pe care îl plângea după moartea sa și îl readucea magic la viață. Acest act a făcut-o să devină arhetipul plânsului divin și modelul pentru lamentațiile funerare umane. În perioada ptolemaică, când ritualurile din temple deveneau tot mai elaborate, rolul lui Isis ca jelitoare era celebrat în festivaluri publice, precum festivalul Khoiak, care reînvia moartea și învierea lui Osiris. Lamentația ei nu era doar o exprimare a durerii, ci un act magic performativ care aducea renașterea atât pentru Osiris, cât și pentru cei decedați.

Din punct de vedere vizual, Isis de doliu era de obicei reprezentată stând sau îngenuncheată la picioarele sicriului, reflectând-o pe sora sa Nephthys la cap. Ea putea fi ilustrată cu brațele ridicate într-un gest de jelanie sau bătându-și pieptul, uneori cu lacrimi indicate prin linii fine incizate pe reliefurile de pe temple. Artiștii ptolemeici accentuau adesea feminitatea și grația ei, aliniind imaginea sa cu estetica elenistică, păstrând în același timp trăsăturile egiptene, precum hierogliful tronului (aset) de pe cap. În scenele în pereche, cele două surori flanchează corpul lui Osiris sau al decedatului, creând o închidere protectoare prin lamentațiile lor.

Din punct de vedere ritualic, vocea Isis era considerată cel mai puternic element al ritualului de doliu. Lamentațiile lui Isis și Nephthys erau interpretate de preotese care întruchipau cele două zeițe în timpul ritualurilor funerare și festivalurilor din templu. Aceste texte ritualice, care au supraviețuit și au fost copiate în perioada Ptolemaică, descriu pe Isis plângând către Osiris, îndemnându-l să se ridice și să trăiască din nou. Lamentația ei nu era doar o expresie a durerii, ci și un act creativ de magie, restabilind echilibrul cosmic. În această perioadă, Isis a absorbit, de asemenea, atribute ale zeițelor grecești precum Demeter, ceea ce i-a întărit asocierea cu ciclurile sezoniere, fertilitatea și învierea.

Figura Isis a Plângerii din perioada ptolemaică simboliza astfel viața eternă și compasiunea divină. Cultul ei, deja popular, a devenit global pe măsură ce conducătorii ptolemaici au promovat venerarea ei dincolo de Egipt, în lumea mediteraneană. În contextul funerar, prezența ei asigura defuncților că vor participa la învierea lui Osiris, așa cum Isis a asigurat pentru soțul ei. Această imagine durabilă a lui Isis plângând la picioarele sicriului a rămas unul dintre cele mai reconfortante și puternice simboluri ale religiei egiptene până la sfârșitul epocii faraonice — și chiar în timpul romanilor, când cultul ei s-a răspândit până în Roma însăși.