Ennio Morlotti (1910-1992) - Bosco

Litografie pe hârtie în 11 culori - Operă semnată manual în jos la dreapta și numerotată în jos la stânga - cm.50x70 - anul 1991 - ediție limitată - exemplar care va fi expediat cu certificat de garanție XI/L - fără ramă - condiții excelente - colecție privată - achiziție și proveniență Italia - expediere prin UPS - SDA - DHL - TNT - BRT.
Biografie
Ennio Morlotti, unul dintre principalii protagoniști ai aventurii artistice italiene și europene din a doua jumătate a secolului XX, s-a născut la Lecco, pe malul lacului Como, la data de 21 septembrie 1910, într-o familie în care tatăl era invalid de război iar mama era învățătoare.
După ce a trăit primii ani de școlaritate într-un colegiu, unde, de altfel, se remarca la învățătură, a început în 1923 să lucreze ca contabil într-un olearină, apoi până în 1936 ca funcționar într-un colorific și muncitor într-o fabrică mecanică.
În ciuda condițiilor dure de viață din acei ani, se dedica studiului artei străvechi în biserici și muzee, interesându-se și de artă contemporană, până a obține ca privatist maturitatea artistică la Brera.
După ce și-a dat demisia din fabrică, s-a mutat la Florența și s-a înscris la Academie, unde, sub îndrumarea lui Felice Carena, s-a licențiat cu o teză despre Giotto, obținând nota maximă.
În 1937, grație veniturilor provenite din vânzarea a trei tablouri expuse pentru un concurs de peisaj lecchez, a efectuat o călătorie la Paris, unde a văzut operele originale ale îndrăgitei Cézanne și Picasso.
În 1940 a intrat în grupul Corrente, inspirat de revista studențească „Corrente di vita giovanile”, condusă de Ernesto Treccani, urmărind orientarea expresionistă franceză, de la van Gogh până la Fauvi.
În 1945 s-a căsătorit cu Anna, iar anul următor s-a înscris în Partidul Comunist, aderând la el timp de șase luni; a fost un an dificil pe plan economic, dar prost bucolic pe plan cultural, întrucât a semnat Manifestul Realismului, a aderat la Fruntea Noilor Arti și a efectuat prima sa expoziție personală la Galeria Il Camino din Milano. În acel an, grație bursei de studiu obținute de la Lionello Venturi, ar fi putut să locuiască la Paris doi ani alături de Renato Birolli, dar după două luni s-a întors la Milano deoarece nu reușea să picteze; cu toate acestea, cunoscuse și vizitase studioul lui Picasso, întâlnise pe Braque, Dominguez, De Staël, Sartre și Camus.
A urmat apoi, imediat după XXIV-a Bienală de la Veneția (1948), în care a expus împreună cu toți artiștii Fruntului Nou al Artei, poziția Morlotti fiind definită, acesta alături de Birolli s-a detașat de membrii „realisti” ai grupului.
Tot în anii '50 a produs unele dintre operele capitale ale artei informale, nu doar italiene, ci și europene, sigur legate de experiența autorilor precum Wols, Fautrier, De Staël, dar și Pollock și De Kooning.
Bienala a găzduit de multe ori operele sale, în 1950, în 1952 împreună cu Grupul celor Opt, în 1954 cu o sală prezentată de Giovanni Testori (distrugând operele expuse imediat după), în 1962 câștigând premiul (ex aequo cu Capogrossi) destinat unui artist italian, în 1964 în cadrul secțiunii „Arta de azi în muzee”, în 1972 cu o sală personală, în 1988 cu o altă personală în pavilionul dedicat Italia și în secțiunea dedicată rapsodiei „Frontele Nou al Artei la Bienala din 1948”.
În 1986 și în 1992 a fost invitat la Cadrienala Națională de Artă din Roma.
Cele mai importante expoziții complete ale ultimului deceniu sunt cele din 1987 la Locarno, la Milano, și din 1994 la Ferrara, realizată după moartea sa, survenită la 15 decembrie 1992 la Milano."